Vadim Bacinschi: Înaintea la toate trebuie să fie viața pe care o trăim

  • 18 Iunie 2017, 08:22
  • Vizualizări: 2297
Vadim Bacinschi: Înaintea la toate trebuie să fie viața pe care o trăim

Scriitorul şi ziaristul Vadim Bacinschi este printre puţinii locuitori ai oraşului Odesa vorbitori de limbă română. S-a născut în Republica Moldova, satul Receşti, Şoldăneşti, în anul 1958, într-o familie de pedagogi. Nevoile i-au adus pe el şi soţia sa, în anul 1987, pe malurile Mării Negre.Ca ziarist, este preocupat de soarta românilor din zona Odesa şi Basarabia de Sud. A publicat câteva cărţi, inclusiv „Sudul Basarabiei-pământ uitat de oameni şi de Dumnezeu”.

 

  În imagine:Vadim Bacinschi, scriitor şi ziarist din Odessa, vorbitor de limbă română Foto Mircea Barbu.

    Irina Boțu: - Mai întâi aș vrea să-mi vorbiți despre faptul cum ați ajuns să locuiți în Odesa.

    Vadim Bacinschi: - Din 1980, după absolvirea secției de jurnalism a Universității de Stat din Chiținau până în 1987, am locuit la Florești şi am lucrat la ziarul raional de acolo. Am fost corector, corespondent și șeful secției agricole. Acolo m-am căsătorit și mi s-au născut 2 copii. La Odesa am ajuns în toamna anului 1987. La Florești nu aveam apartament, locuiam într-un cămin, pe când la Odesa atunci apăruseră niște perspective. În perioada 1990-1992 am fost redactorul săptămânalului Luceafărul,  prima publicaţie periodică în limba română editată în Odesa (cu caractere chirilice, încă) pentru conaționalii noștri din teritoriu. Din 1996 până în 2008 am lucrat corespondent special pentru reginea Odesa la săptămânalul Concordia. Iar din 2012 până în prezent sunt redactor-fondator al almanahului istorico-cultural Sud-Vest, pentru cititorii de limbă română din sudul Basarabiei. Aflat în Odesa, preocuparea mea principală ca ziarist, ține, în primul rând, de situația și destinele comunității etnice românești din sudul Basarabiei (raioanele Reni, Chilia, Ismail, Tatarbunar, Sărata, Tarutino, Cetatea Albă). Începînd cu 1996 organizez Festivalul de poezie sud-basarabean Pavel Boțu, în cadrul căruia sunt promovați autorii de limbă română. Acesta a avut loc la baștina poetului Pavel Boțu, satul Ciamașir, raionul Chilia și la Universitatea Umanistă de Stat din Ismail. Sunt mândru că, pe parcurs, am reușit să scot de sub tipar, în România și la Cernăuți,  cărțile de debut (versuri) ale unor poeți populari din Bugeac, cum ar fi: Eufrosinia Cojocaru, Anatol Manole, Victor Capsamun. Ultimii doi, din păcate, nu mai sunt printre noi... Cărțile le-au rămas! Am mai editat în România, la Râmnicu-Vâlcea și Cluj, două culegeri colective cu lucrări ale participanților la Festivalul Pavel Boțu: “Ieșire din anonimat” și „Vagonul Basarabia, rătăcit în stepa sudică”. Tot în acest context se înscriu și câteva cărți cu caracter istoric, ce îmi aparțin: „Pe valul împăratului Trăian” (Cernăuți, 2005) și „Clopotele de la Iași se aud la Catlabuga” (Baia Mare, 2008). Sunt două cărți utile pentru cunoașterea istoriei sudului Basarabiei. Ambele au apărut în seria “Basarabia de Jos: istorie și actualitate” concepută de mine, pe care sper să o continui cu alte lucrări cu tematică istorică. Am finalizat un manuscris despre tragedia satelor moldovenești Frumușica Veche, Roșia, Cantemir și Zurum, distruse de sovietici în 1946, când s-a făcut poligonul militar Tarutino. E vorba de un context istoric mai larg, legat de aceste locuri (raioanele Tarutino și Sărata). Lucrarea are titlul: „Fostul poligon militar Tarutino și tragedia românilor din acest colț al Basarabiei”. La drept vorbind, venirea mea la Odesa, cu 30 de ani în urmă, mi-a determinat activitatea pentru o viață, legându-mi-o strâns de destinul Basarabiei istorice, al confraților noștri de acolo. Ar trebui, poate, să regret că domeniul acesta nu prea este cunoscut și nu prea interesează pe cineva nici în R.Moldova, nici în Romînia, dar știu precis că bunul Dumnezeu le știe și le vede pe toate...

     I.B.: -  Scrieți ușor, greu?

     V.B.: -  Uneori scriu ușor, alteori procesul este mai anevoios. Ceea ce ține de jurnalism merge mai uşor, este deja o obligaţiune. În ce priveşte poezia, au fost perioade când n-am scris niciun vers ani întregi și gândeam că muza m-a părăsit cu desăvârșire. În ultimii doi ani, spre uimirea mea, scriu multă poezie, poezie de dragoste, în special. Sper să-mi apară anul acesta, la Galați, o carte, am şi titlul: „Buzele mele, buzele tale”,  cu poeme de dragoste. Alt manuscis: „Vise de catifea”, tot cu poezii de dragoste, este gata pentru tipar. Scriu ușor când trăiesc anumite stări sufletești emotive. Niciodată nu-mi permit “să forțez” scrisul când e vorba de creația literară.    I.B.: - Ce vă place mai mult în mediul în care trăiți şi ce vă displace profund?

    V.B.: -  Îmi place tot ce este firesc, adică simplu, frumos. Se referă și la oameni, și la evenimente, și la literatură și la toate celelalte. Îmi displace tot ce este prefăcut, ficțiunea și minciuna. În ultimul timp am impresia că mă înconjoară foarte multă lume debusolată, fără niște repere morale și existențiale trainice, o lume rătăcită, deraiată de pe drumul cel bun. Culmea e că din acești deraiați fac parte mulți care constituie actuala clasă politică, mă refer la R. Moldova, dar și la România, Ucraina. Hoții și bandiții au ajuns să conducă țările. Poate greșesc, dar am senzația că în ultima perioadă de timp omenirea lucrează “în sudoarea frunții” nu pentru a îmbunătăți lumea în care trăim, dar pentru a o distruge, a o pângări până în cel din urmă hal. Trăim timpuri apocaliptice în faza lor finală, fără nicio îndoială.

     I.B.: -  Sunteți scriitor, jurnalist, aveți o familie. Ce va reuşit cel mai mult în viață?

     V.B.: - Noțiunea de reușită este foarte relativă, dacă o punem într-un cadru mai larg și nu o constrângem doar în dimensiunile propriei noastre persoane. Bunăoară, ceea ce îți pare ție că ai scris nemaipomenit de reușit, poate fi cu totul neimportant, pus alături de ceva ce s-a scris până acum. Trebuie să avem conștiința faptului că, până la noi, dacă ne referim la literatura română, s-a scris cam tot ce mai putea fi scris: poezie și proză de toate felurile posibile, în cele mai reușite și mai geniale interpretări. Pentru mine, în poezia română, există trei mai mari autori: Mihai Eminescu, George Bacovia și Nichita Stănescu. I-a depășit pe ei cineva, în tonele de literatură scrisă până acum? Nu și cred că-i va depăși. Vizavi de „reușitele” mele, să știți că nu-mi fac iluzii. Am măsura mea de har, sau talent dacă vreți, dată de bunul Dumnezeu și nu-mi rămâne decât să fiu mulțumit de ea. Mă pot mișca doar în limitele ei, nu mai mult.

 

     I.B.: -  Care au fost cele mai dificile momente în carierea Dvs.?

     V.B.: - Și ca jurnalist, și ca poet, am avut multe momente dificile. Poate și din motivul că după Universitate, pe tot parcursul vieții, am fost departe de Chișinău, de tumultul vieții literare. Nu mi-au plăcut niciodată acțiunile zgomotoase, tot feluri de festivaluri, prezentări, lansări, conferințe etc., toate dominate de ambițiile și orgoliile omenești, nu de ceea ce este valoare autentică. Momentele dificile, de care mă întrebați, au început pentru mine în 1981, când eram la Florești, iar la Chișinău, la Uniunea Scriitorilor, urma  să aibă loc discuția manuscrisului meu de versuri „Anotimpuri”. Asta fiind tocmai în ziua când eu aveam nunta. Înștiințarea de la Uniunea Scriitorului m-a găsit cu întârziere, iar discuția manuscrisului s-a amânat. Gheorghe Vodă, pe atunci șef al secției de poezie la Uniunea Scriitorilor, fie-i țărâna ușoară, m-a purtat mult și bine cu manuscrisul cela. În fine, el a apărut abia în 1989 (eram deja la Odesa), într-o culegere colectivă: „Șapte poeți tineri”, și nu în volum aparte, cum ar fi trebuit.

 Dacă mă refer la jurnalism, nu pot uita cum m-au concediat de la săptămânalul cernăuțean Concordia, unde am fost angajat timp de 12 ani. Eram acolo în relații bune cu toți, îmi îndeplineam cum se cuvine obligațiile de corespondent special. Din 2001 până în 2007, prin totalul meu efort (inclusiv financiar), am scos o ediție lunară: Sud-Vest, consacrată în întregime problemelor românilor din sudul Basarabiei. Și când au trebuit să reducă statele redacției,  că nu le ajugea finanțarea primită de la Kiev, am fost primul pe care l-au concediat. Prietenește... În acest context, mă gândesc una din două: sau eu nu pricep ceva în legile acestei vieți și ale acestei lumi, sau, față de mine, de foarte multe ori, s-a procedat nu tocmai corect.

     I.B.: - E dificil să „navigați” în marea  literaturii?

     V.B.: - Sunt un navigator prost, trebuie să recunosc. În ultimii ani „navighez” în tot ce ține de Eminescu - jurnalistul și scriitorul. Constat cu umilință că noi nu-l cunoaștem, dar nici nu dorim să-l cunoaștem. Am scris câteva studii desp- re Mihai Eminescu, în special despre aflarea sa la Odesa și Kuialnik în 1885-1886. Unul, „Cocostârc străin”, apărut la Odesa, în 2011; altul: „Irosit printre ruși” -  la București, în 2015. Am abordat aflarea lui Eminescu la Odesa și Kuialnik nu ca pe o simplă călătorie, pentru tratament, dar am plasat-o în contextul celor 6 ani negri ai vieții sale (1883-1889) și al campaniei de suprimare a sa. Spre mirarea mea, interesul pentru aceste două cărți (nu atât de voluminoase) a fost nul... Cu toate că despre aflarea lui Eminescu la Odesa s-a scris puțin. Le-am oferit cât mai multe exemplare ale cărților celor de la Centrul Eminescu, din Chișinău, după care n-a urmat nicio reacție din partea lor. Am definitivat o lucrare mai mare cu titlul „Argus și slugile sale (cei care au făcut să moară Eminescu)”,  pe care nu știu dacă voi reuși s-o editez. E vorba despre detalii ce țin de împrejurările și persoanele care au contribuit la sacrificarea lui Eminescu, adică la eliminarea sa din scena vieții politice a României în perioada respectivă. Nu știu, precum spuneam, dacă am s-o pot edita. Este o problema ce mă privește nu atât și nu numai pe mine. În ultimii ani, cu diverse ocazii, am discutat la tema „Eminescu” cu mai mulți oameni de cultură, în special din România, dar și de la Chișinău. Poziția multora dintre ei vizavi de asasinarea lui Eminescu nu că miră, dar trezește stupoare și repulsie. Oamenii nu cunosc documente de epocă, date deja publicității (cum ar fi procesul verbal întocmit de poliție în seara zilei de 28 iunie 1883, când  Eminescu fu arestat în băile Mitrasewski din București). Nu cunosc amănunte din perioada anilor 1883-1889, legate și de persoana lui Eminescu dar și de contextul istoric. Nu cunosc nimic din toate acestea, în schimb își permit o atitudine eronată faţă de  problema campaniei de suprimare a lui Eminescu, atribuind-o așa-numitei teorii a conspirațiunii. Nu doresc să cunoască adevărul (documente, scrisori de epocă, etc). Spun că sunt lucruri știute dar dânșii, personal, nu le știu, nu doresc să le știe. De asta și zic că nu știu dacă am să reușesc să editez manuscrisul pomenit mai sus.  Asistăm la o nouă etapă a detestării lui Eminescu și a neinteresului pentru personalitatea și creația sa. Neinteres ce provine din necunoaștere și din ignorare. Ceea ce, de fapt, e în unison cu timpurile pe care le trăim...

     I.B.: - Care este cea mai mare realizare a dvs.?

     V.B.: - Nu știu. Cred că nu am mari realizări. Mă strădui să trăiesc cinstit, asta consider mai important. N-am umilit niciodată pe nimeni, n-am luat în bătaie de joc, nu m-am lingușit în fața nimănui. De asta, cred eu, materialicește, am dus-o greu cam toată viața. N-am agonisit nici bani, nici averi. Cea mai mare realizare este sigur că familia pe care mi-am durat-o, sunt copiii pe care i-am crescut!  Mă rabdă așa cum sunt și mă iubește soția, cu care suntem împreună 36 de ani și care, din punctul de vedere al vieții materiale, ar fi meritat mai mult din partea mea... Mă iubesc și mă respectă copiii!

     I.B.: - Care este cea mai semnificativă lecție, pe care ați învățat-o, ca scriitor?

     V.B.: - Eu, la general vorbind, mă consider jurnalist de meserie, nu scriitor și, dacă vreți, nici chiar poet. Cu tot ce ține de poezie, de meseria scriitoricească, are de-a face sufletul meu. El decide când să scrie versuri, când să scrie despre Eminescu sau pe teme de istorie. Nu trebuie să punem scrisul înaintea la toate. Înaintea la toate trebuie să fie viața pe care o trăim, în toată multitudinea manifestărilor sale. Scrisul este doar o parte a acestei vieți și poate că nu cea esențială. Cred că azi scrisul cinstit, curat, adică neimplicat (prin autor, firește) în politică, în aservirea unor interese corporative sau de altă natură, garantează individului care îl practică, o existență materială jalnică, adică ești condamnat la sărăcie.  Pe de altă parte, dacă ai bani, poți edita orice n-ai așterne tu pe hârtie, fie versuri, fie proză, chiar dacă ele nu prezintă nicio valoare. Pe de altă parte, cititorul de azi, luat în ansamblu, mi se pare că a cam pierdut simțul discernământului, adică nu prea deosebește ce e bine scris de ce e scris rău, ce merită să fie citit și ceea ce merită să fie aruncat la lada cu gunoi. Cam acesta-i lecția, concluziile...

                                                           A intervievat Irina Boțu, studentă stagiară


Cu un clic în partea de sus dreapta a acestei pagini intră pe pagina de facebook a CUVÂNTUL-ui şi spune-ţi opinia, pune întrebări, dialoghează, distribuie să vadă şi prietenii tăi.