Ultima lui dorinţă a fost să-i aduc apă din Nistru

  • 11 Iulie 2017, 07:24
  • Vizualizări: 928
Ultima lui dorinţă a fost să-i aduc apă din Nistru

Vorba e de unchiul, tizul şi nanul meu, Andrei Covrig, născut în familia soţilor Natalia şi Teodor Covrig la 15 septembrie 1926 la Gordineşti, judeţul Orhei.

 

În primăvara anului 1944, împreună cu elevii şi profesorii Şcolii Normale „Mihai Viteazul” din Chişinău, unde îşi făcea studiile, se retrage  în dreapta Prutului. Trupele ruseşti erau pe Nistru, se aştepta ofensiva acestora. Unchiul îşi amintea cum înaintea retragerii comandantul şcolii a dat voie să rămână acasă cine doreşte. Numai doi elevi au rămas. În faţa pericolului de a nimeri sub represiunile sovieticilor cca cinci sute  de mii de basarabeni s-au retras în dreapta Prutului.

Aşa au procedat mulţi din  neamul nostru. Se ţinea minte că în 1941 au fost trimişi la ocnă primii gordineşteni. Conform „Cărţii memoriei”, din Gordineşti au fost deportate 33 de familii (Semenel, Storoja, Stratulat…), patru oameni din sat, membri ai Partidului Democrat-Agrar,  au fost condamnaţi la câte 25 de ani de puşcărie, doi, „duşmani al poporului”, au fost condamnaţi la moarte şi împuşcaţi în închisoarea din Odessa. Sub maşinăria “eliberatorilor” a nimerit şi Teodor Covrig, bunelul. Acesta a avut o viaţă lungă şi zbuciumată. În Primul Război Mondial a luptat în Galiţia, în componenţa armatei ruse. La români s-a manifestat ca gospodar. După 1947 a făcut ani grei de lagăr, la Vorkuta. Prin minune a rămas în viaţă. Despre aceasta pe timpuri nu vorbea. Apoi am citit amintirile scriitorului rus Grossman, care a descris realităţile GULAG-ului ca pe un adevărat infern.

Teodor Covrig a ieşit la pensie lucrând în colhoz. Bunica Natalia, după cum  îmi amintesc, era fără carte, dar în felul ei înţeleaptă.

Cât despre unchiul Andrei, după ce s-au stabilit la Buzău, Şcoala „Mihai Viteazul”, evacuată de la Chişinău, a fost lichidată şi pentru el au început zile grele de pribegie. Basarabenii erau căutaţi ca să fie reîntorşi la baştină. Poliţia românească, aflată sub ochiul vigilent al NCVD-ului sovietic, era obligată să-i vâneze pe basarabeni şi să-i trimită acasă.  Cea mai mare expulzare, dacă nu mă înşel,  a fost în 1950, când cca zece mii de basarabeni au ajuns „acasă”. Ce îi aştepta? În cel mai bun caz dizgraţia şi ura autorităţilor, iar în cel mai rău – deportări şi puşcării.  Mai mult timp Andrei Covrig a reuşit să evite „întâlnirile” cu „slujitorii” legii, avea viză de reşedinţă într-un sat din Moldova din dreapta Prutului, adică la părinţii domnişoarei Olimpia, care apoi i-a devenit soţie. Pericolul expulzării s-a mai potolit când a întrat la Facultatea Pedagogie de la Universitatea din  Bucureşti. După facultate a fost acceptat ca reporter la Radio, iar  apoi şi la Televiziunea Română.

Datorită „dezgheţului” hruşciovist, după 13 ani de la părăsirea Basarabiei, în 1957, pentru prima dată revine în satul natal, acest scurt concediu, dobândit cu acordul autorităţilor sovieti-ce, a coincis cu botezul meu.

După cum mi-a mărturisit dna Dorina Onicel, o persoană care mai mult timp a activat împreună cu Andrei Covrig, unchiul meu a ajuns redactor-şef la Televiziunea Română, în  Redacţia emisiuni pentru copii. Emisiunile erau realizate în direct, iar de cea mai mare popularitate se bucura „Poşta cu Daniela Aşchiuţă”. A fost realizat în direct primul serial pentru copii „Cozmin – fiul zimbrului” cu Florin Persic în rolul principal. Mai târziu este numit redactor-şef la Redacţia învăţământ, avându-le de colege pe Erica Petruşa şi Tatiana Sereteanu. O emisiune deosebită a fost „Columna”. În 1971,  în Japonia, în cadrul unui concurs internaţional a fost nominalizată la Premiul Mare. În 1972,  cu un alt film – „Delta Dunării” – intră în posesia unui premiu la un prestigios festival al emisiunilor pentru învăţământ din Italia.

În anii 1967-1968 realizează emisiuni populare cum ar fi „Teleşcoala”, cu programe documentare, consultări televizate cu participarea celor mai buni profesori români la fizică, matematică, biologie.

La Radioul naţional a promovat  „Radioşcoala”, cu emisiuni de cultură generală şi instruire, studierea limbilor străine. Unele emisiuni de studiere a limbii engleze erau produse în colaborare cu jurnalişti din Marea Britanie.

Îmi dau seama că Andrei Covrig, fiind departe-aproape la Bucureşti, de fapt era prezent acasă, în Basarabia, cu emisiunile sale. Radioul român, ţineţi minte, era audiat în acele timpuri în RSSM, iar televiziunea era vizionată de-a lungul Prutului.  Regretabil e că foarte multe emisiuni produse la televiziune s-au pierdut, inclusiv serialul îndrăgit de copiii din acele timpuri „Aventurile căpitanului Val Vârtej”, realizate  săptămânal la TV pe viu.

„Câte redacţii  puteau să aibă atâtea premii, inclusiv de nivel internaţional!? Andrei Covrig – afirmă dna Dorina Onicel – a scos la iveală tot ce e mai bun într-un colaborator, pe cei tocmai ieşiţi de la facultate i-a ridicat ca specialişti de la reporteri la nivelul de redactori-şefi şi jurnalişti de talie mondială”.

După mine, unchiul Andrei Covrig, de rând cu alţi compatrioţi celebri, a dus faima basarabenilor în Ţară, menţinând ratingul acestora, iar stima cu care sunt trataţi basarabenii în Ţară e şi meritul lui. La finele anilor 90, se afla la Chişinău într-o delegaţie Traian Ungureanu, un jurnalist român. Acesta făcea înregistrări cu participanţii războiului de pe Nistru. Mare i-a fost uimirea când a aflat că sunt nepotul lui Andrei Covrig, omul care, cu zeci de ani în urmă,  i-a oferit primele lecţii de înalt profesionalism. În aşa mod, unchiul meu, fără a bănui, mi-a adus în persoana acestui oltean un bun prieten.

În 1980 Andrei Covrig se retrage din activitatea profesională. Motivul era unul banal, era membru de partid, însă nu un activist; se distanţa-se de colegii care  elogiau familia Ceauşescu.  Era şi un alt motiv. Feciorul Teodor Covrig, un tânăr cu perspective de a deveni  pictor de valoare, în acel an pleacă la studii în Statele Unite. Plecarea acestuia nu i-a fost iertată de autorităţi, în primul rând, tatălui.

Ce lecţii am primit de la tizul, unchiul şi nanul meu Andrei Covrig? În primul rând, m-am debarasat de românofobie,  de care am fost afectaţi în timpurile  sovieti-ce. Îşi amintea de baştină cu  nostalgie şi dragoste. Regret că nu am reuşit să-i împac sufletul, să-i aduc o sticlă cu apă din Nistru. Aceasta i-a fost dorinţa în ultima mea vizită la Bucureşti.

Ţin minte cum trata  noţiunile de „tiranie” şi „democraţie”, tirania fiind înţeleasă ca o stare când poporul se teme de putere, iar democraţia ca o frică a guvernanţilor de popor. Deseori, vorbind despre demnitatea personală, apela la expresia scrisă  pe drapelele celor care s-au ridicat pentru independenţa Statelor Unite ale Americii. Pe drapel era desenat un şarpe, iar mai jos scria: „Nu mă călca! Te muşc!”

Andrei Covrig a fost un intelectual în adevăratul sens al cuvântului. Spre deosebire de unii, chiar şi de la Chişinău, cu titluri ştiinţifice, care nu au depăşit nivelul de „bâdlani” intelectuali. Dar câţi „bâdlani” avem în politică, economie şi în autorităţi!

Pe 14 decembrie, la finele anului trecut, şi-a traumatizat un picior, a fost operat, însă vârsta şi-a spus cuvântul. La 3 ianuarie curent s-a stins din viaţă. Dumnezeu să-l aibă în pază! A câta oară mă prind la  gândul că avem basarabeni rămaşi cu sufletul credincioşi neamului chiar şi atunci când au fost nevoiţi să înfrunte  vitregiile  înstrăinării...

Andrei Covrig, colonel (rez)

 

Cu un clic în partea de sus dreapta a acestei pagini intră pe pagina de facebook a CUVÂNTUL-ui şi spune-ţi opinia, pune întrebări, dialoghează, distribuie să vadă şi prietenii tăi.