„Trăim numai în greutăți și nevoi”

  • 18 Septembrie 2017, 08:31
  • Vizualizări: 1111
„Trăim numai în greutăți și nevoi”

Luni, 4 septembrie 2017, ora 15.00. Strada principală a urbei, 27 August 1991. Observ curățenia de pe drum, coșurile de gunoi goale, partea pietonală pavată, chiar dacă pavajul este imperfect și cu denivelări.  Încerc să discut cu oamenii întâlniți pe stradă ca să aflu cu ce greutăți și bucurii se confruntă toamna. Primele persoane evită să vorbească. Se grăbesc. 

Conform statisticii oficiale, în orașul Rezina, cu cele trei suburbii – Boșernița, Ciorna, Stohnaia, locuiesc circa 15 mii de suflete. Din discuțiile cu locuitorii aflăm însă, că circa jumătate din populație este plecată la munci peste hotare. În oraş, la o scară cu 15 apartamente doar cinci sunt locuite, iar la alta – şapte. Lumea pleacă pentru că nu rezistă financiar – prețurile sunt mari, iar lefurile - mici.

La Boşerniţa, aflăm de la o interlocutoare, tinerii pleacă, iar cei rămaşi se alcoolizează, pentru că nu au de lucru.

 

„M-aș duce și eu peste hotare să îngrijesc de vreo babă”

Prima interlocutoare este Svetlana Crijanovschi (55 de ani). O întreb cum se descurcă și ce griji o frământă. Emoționată, femeia respiră adânc, ochii imediat i se umplu cu lacrimi: „Tare necăjiți mai suntem. Lemnele de foc sunt scumpe, 650-700 lei pentru un cub adus acasă. Îmi trebuie vreo 4 cubi doar ca să încălzim aerul. Salariul meu este de 1200 de lei. Lucrez infirmieră de patru ani la Centrul de Sănătate Publică Rezina. Muncă fizică multă, dar salariul e de nimic. Trăiesc la Boșernița, 8 km distanță de la Rezina. Drumul doar într-o direcție mă costă 8 lei zilnic. Soțul este invalid de gradul II și are o pensie de invaliditate de 1800 de lei. Trăim numai în greutăți și nevoi. Avem nepoți, am vrea să-i susținem și pe ei cu ceva, dar nu avem cum. Nu-mi pot permite să cumpăr ceva nou nepoților, măcar vreo pereche de pantaloni. Chiar vă spun sincer, merg la „gumanitarcă” (second hand) și aștept, caut să-i iau o pereche de pantaloni de vreo 100 de lei nepotului. Cei noi, la magazine sau la piață, costă 200-300 de lei și nu am cum să-i cumpăr. Rechizitele-s scumpe. Un rucsac costă 300 de lei. Tare-tare greu mai trăim”.

Femeia își frământă mâinile, șterge lacrimile și-mi spune că vrea să scrie o plângere la Centrul Național de Sănătate Publică: „Vreau să mă plâng că e mic salariul pentru lucrul pe care îl fac. Să-i întreb dacă ei se pot descurca cu 1200 de lei pe lună! Nu știu cât vom rezista. M-aș duce și eu peste hotare să îngrijesc de vreo babă, dar nu-mi pot lăsa bărbatul. E bolnav, după ictus. El nu poate lucra. Eu fac totul și în gospodărie”.

Zice că dacă ar avea 2500 de lei lunar, ar mai rezista, pentru că acum dă tot salariul pentru serviciile comunale.

A lucrat muncitoare la depozitul central al Uzinei de ciment din Rezina, dar a fost concediată și, „dacă ai 45 de ani, nu te mai ia nimeni la lucru”. (…) „Am venit aici la un salariu mic, ca să am pensie”, susține dna Crijanovschi.

Angajata de la Centrul de Sănătate Publică spune că tineretul a plecat în mare parte din Boșernița. Cei care au mai rămas s-au pus pe băut. Beau mult pentru că nu-s ocupaţi, nu au loc de lucru. „Nu avem nici școală, nici grădiniță în sat, niciun magazin. Feciorul este plecat în Franța la lucru. Vrea să-și ia și familia. Fiica şi nepoții încă sunt aici”. 

 

„Economisim vara ca să trăim iarna”

Mă despart de prima interlocutoare la oficiul poștal. În întâmpinare îmi vine o altă femeie. Are vreo 60 de ani. Grăbită, îmi spune că nu are timp de discuții, pentru că merge la bancă. Încerc să întrețin conversația mergând alături de ea.

O cheamă Raisa. A lucrat toată viața contabilă și are o pensie de circa 3500 de lei. „Parcă nu-i mică pensia, dar nici nu-i mare, în comparație cu cheltuielile. Ne încălzim cu gaz și, lunar, în sezonul rece, plătim câte 2500 de lei. Pensia merge mai mult pentru achitarea serviciilor comunale. Economisim vara ca să trăim iarna. Copiii sunt mari, la casele lor. Se descurcă și ei destul de greu. La Rezina, cine are de lucru mai trăiește, dar dacă nu are de lucru - e foarte greu”.

Oameni puțini pe stradă. Unde și unde, câte un grup de adolescenți cu căști în urechi sau cu telefonul în mână, butonează. Un bărbat în vârstă se odihnește pe o bancă. E destul de rezervat în discuții. A acceptat, totuși, în cele din urmă, să se expună: „Pensia îmi permite să trăiesc decent. Am aproape 7 mii de lei. Majoritatea au pensii mici și nu vreau să stârnesc invidie. Prietenii, rudele de la țară au pensii până la 1000 de lei. Acolo nu au gaz. Doar ca să încarci o butelie cu gaze trebuie să scoți din buzunar 400 de lei. Despre ce trai poate fi vorba!? Oamenii abia rezistă. E sărăcie! Tinerii fug din sate. Locuiesc într-un bloc cu cinci etaje. În scara noastră sunt 15 apartamente - doar cinci sunt locuite. Celelalte zece sunt goale. Și așa-i în tot orașul”.

„Nu aștept eu pensia lor, că mor de foame!”

„Mă numește Maria”, îmi spune într-o română chinuită o altă interlocutoare întâlnită pe strada centrală din Rezina. Are 54 de ani și nu este angajată, dar lucrează ocazional. Are doar 15 ani trecuți în carnetul de muncă.

Nu aștept eu pensia lor, că mor de foame. Mă pot angaja, dar salariul este de 1000 de lei. Cum să trăiești? Fac reparații în apartamente, case. Ce adun vara, cheltuim iarna. Așa trăim. Soțul e în aceeași situație, iar copiii sunt plecați peste hotare, îmi spune ea.

Lângă un magazin alimentar mă întâlnesc cu Valentin. Este pensionar și lucrează lăcătuș la gospodăria de gaze din Rezina. Îl întreb cum mai trăiește? Cum se descurcă? „Greu, dar ne descurcăm. Salariul îmi ajunge pentru servicii comunale și pâine”. Ezită să spună cât primește lunar.

„Lucrează și soția, și eu, chiar dacă suntem ambii la pensie. Așa e viața. Copiii sunt mari, căsătoriți, cu familiile și nevoile lor. Avem multe rude plecate peste hotare. Chiar și din blocul unde locuiesc. Pleacă lumea. Mai rău e că nu vor să se întoarcă”, susține bărbatul. Îl întreb cât i-ar trebui unui cuplu de vârsta lor ca să trăiască decent. „Vreo 7-8 mii lunar ar trebui”, ne-a răspuns Valentin.

De mulți ani n-a fost nici la mare, nici la sanatoriu. „După independență am fost odată la mare, în Ucraina, la insistența copiilor”.

 

„Și dacă vorbesc, se va schimba ceva!?”

Marina, de 28 de ani, spune că la Rezina nu este rău de trăit, dacă ai un salariu. Ea este cusătoreasă, lucrează la o secţie de confecţii din oraș. Are un copil de patru ani, merge la grădiniță, soțul este sudor. Lucrează ocazional. „Am un salariu de 3-4 mii de lei, depinde cum lucrezi, dacă faci planul”. Îmi spune că niciodată nu a fost la mare de când s-a căsătorit, nu-și permite.

Următoarea pe care o întâlnesc este o profesoară de limba română, care predă la Liceul Teoretic „Olimp”. Spune că este greu cu salariul de azi. „Nu știu de ce la Rezina prețurile la piață sunt mai mari în comparație cu alte regiuni. Salariul nostru acoperă doar facturile pentru serviciile comunale. Soțul e invalid de câțiva ani și ne descurcăm greu. Am două fete, sunt la Chișinău, lucrează”. Profesoara spune că nu-și amintește când a fost ultima data la odihnă.

În fața Palatului raional de cultură, un bătrân stă pe o bancă. Mă apropii, îl salut, mă prezint, din start îmi spune că nu vrea să vorbească. Ursuz, mă apostrofează, sprijinindu-se de bastonul său: „Și dacă vorbesc, se va schimba ceva!?”

Victoria Popa