Tragic, destinul Basarabiei române

  • 15 Iulie 2017, 15:32
  • Vizualizări: 276
Tragic, destinul Basarabiei române

Anexată la Imperiul Rus la 1812, revine la Neam în 1918, prin eforturile populaţiei şi ale Sfatului Ţării, până  la 28 iunie, 1940. E un răgaz scurt de care a beneficiat Basarabia dintre Prut şi Nistru, încadrată în Arealul Românesc. Dar ea s-a salvat atunci de acele grozăvii, la care a fost  supusă partea ei de peste Nistru (din 1924 -RASSM, azi -Transnistria) acaparată de noul Imperiu, apărut pe ruinele Rusiei Ţariste - URSS .

Aici populaţia, pentru a grăbi colectivizarea gospodăriilor ţărăneşti, a fost supusă unor represalii de nedescris. Aceleeaşi terori a fost supusă după reanexare şi populaţia dintre Prut şi Nistru.

Conform apelului lui I. Stalin din ianuarie 1930 de „a da o luptă pe viaţă şi pe moarte „chiaburimii” şi de a o şterge de pe faţa pământului”, în RASSM au fost "depistate” 3200 de gospodării de „chiaburi”. Dintre ele, 2000 de familii au fost deportate (pe insula Solovki, în reg. Arhanghelsk, în Tomsk, etc.) În consecinţă ceilalţi ţărani, infricoşaţi, intră în colhozuri şi în 1931, planul de colectivizare a întrunit 71%, rezultat care se preconiza abea pentru anul 1932.

În timpul şi după sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial şi în Basarabia dintre Prut şi Nistru, reocupată de URSS la 28 iunie 1940 (de la 2 august 1940- RSSM) sunt reluate valurile deportărilor staliniste. Ele au constituit una din cele mai dureroase pagini din istoria românilor basarabeni, mulţi dintre care erau consideraţi ca „duşmani ai poporului”. De fapt deportările au servit planului de colectivizare a agriculturii şi politicii de deznaţionalizare, de depopulare a ţinutului dintre Prut şi Nistru, strămutându-i pe basarabeni în teritoriile depărtate ale URSS, preponderent în Siberia.

Ne referim în continuare, în special, la valul al doilea de deportări - cel mai odios din acea perioadă.

Deportările din 5-6 iulie 1949  s-au înfăptuit conform Hotărârii Consiliului de Miniştri al RSSM, nr. 509 din 28 iunie 1949 „Cu privire la deportarea din RSSM a familiilor de chiaburi, a foştilor moşieri şi a marilor comercianţi” (la bază a stat o hotărâre a Consiliului de Miniştri a URSS).

Realizarea operaţiei de deportare sub denumirea cifrată „Sud” era strict secretă încât chiar şi unii secretari ai CR de partid, în unele raioane au aflat despre asta abea în ajun. Moscova nu avea încredere deplină în cadrele naţionale, deşi coducătorii de vârf băştinaşi erau docili Centrului.

Prin hotărârea sus-numită au fost confirmate listele a 11342 de familii ce urmau a fi deportate.

Şi iată că în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 se declanşează operaţia, deportate fiind 35 796 persoane, dintre care 9864 bărbaţi, 14033 femei şi 11889 copii.

Timp de câteva zile după aceasta populaţia RSSM a trăit întro stare de frică imensă că va fi deportată în Siberia dacă nu va întra în colhoz. În consecinţă ritmul colectivizării s-a accelerat şi întrunea către finele anului 1950 de acum 97 ,0% . Aşadar colectivizarea, ca atare, se socotea încheiată.

Aceeaşi soartă ca şi întreaga republică au avut-o şi sătenii din Ghiduleni.

Aici se înfiripa colhozul  „Kirov” (cu sediul în satul Busăuca) în frunte cu primul preşedinte I. Belâi (rus).

S-au folosit aceleaşi metode de intimidare pentru a-i face pe ţăranii cu o mentalitate şi concepţii mai sănătoase, cu un dezvoltat  simţ al proprietăţii, să intre în colhoz. Îndeosebi cei mai înstăriţi refuzau. Şi atunci ei erau chemaţi la Sovie-tul sătesc. Aici, un gardian „păstra ordinea” la uşă.

Şi erau convinşi să scrie cerere de intrare în colhoz.Dacă nu acceptau, erau bătuţi sau închişi.

Atunci, în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 au fost supuse deportării 11 familii de ţărani şi intelectuali, adică 41 de persoane, dintre care 9 bărbaţi, 15 femei şi 17 copii, după cum urmează:

1.Antocean Eudochia Gr. (n.1888) cu fiul Nichita, nepoţii Anatolie şi Vladimir şi nepoata Elena.

2. Cebotari Maria F. (n. 1898) cu fiii Gheorghe, Mihail şi Ilie, fiicele Tamara, Vera şi Efimia şi nora Va-lentina.

3. Cuiban Axenia (n.1889) cu nora Liubovi.

4. Cuiban Ştefan I. (n.1912) cu soţia Anastasia şi fiii Iachim (Dumitru)  Nicolae şi Ertocean.

5. Goneac Mihail H. (n.1898) cu soţia Feodora şi fiii Grigore şi Vladimir.

6. Graur Leon P. (n.1892) cu soţia Domnica.

7. Istrate Eremei I. (n.1915) cu soţia Nadejda şi fiicele Lucheria şi Raisa şi fiul adoptiv Lefter Ilie.

8. Lungu Vasilisa V. (n.1892) cu fiica Maria.

9. Negru Efimia G. (n. 1889) cu fiul Andronic şi fiica Eugenia.

10. Nica Maria D. (n.1877) cu fiica Eugenia.

11. Vacarciuc Olga C. (n. 1918) cu fiii Leonid şi Ion şi fiica Ludmila.

Unii săteni au încercat să se salveze cumva. Aşa, Ilie Cuiban, fiul Axeniei Cuiban, a încercat să evadeze, dar a fost împuşcat.

Alţii, cu toate că operaţia era strict secretă, au aflat în prealabil despre asta şi, luându-şi ceva avere, au fugit: Leon Pânzaru, Iacob Ciubotaru, Mihail Colesnic.

Nu s-a salvat de deportare nici familia lui Alexandru F.Băcescu (n. 1898) cu soţia Profira şi fiicele Veronica şi Nadejda, care la momentul operaţiei se afla în Cogâlniceni, deoarece tatăl Alexandru era agronom şi lucra în mai multe sate. Dar domiciliul de bază era în Ghiduleni. Şi până azi i se mai spune„casa lui Băcescu”,  „La sclad”(aici a fost mai târziu depozitul colhozului.)

Despre grozăviile acelei nopţi de pomină şi ce-a urmat ulterior ne-a relatat epizodic deportatul Grigore Goneac, revenit la baştină în 1956:

- Era 5 spre 6 iulie, miercuri, când lumea se pregătea să plece la iarmaroc, la Cinişeuţi. În zorii zilei s-au început bocete şi răcnete că nu înţelegeai ce se întâmplă. Satul a fost înconjurat de soldaţi. Pe la ora 4 ne-au bătut la uşă. Au intrat 2 soldaţi, 2 civili de la raion şi doi martori din sat. Ne-au spus că ne ridică pentru totdeauna în Siberia şi să ne luăm aur şi argint. Dar se vede că au dorit şi ei să se pricopsească - reprezentantul comsomolului de la  Chiperceni, Levinţa, ne-a luat chiar şi pieptenele şi oglinda de buzunar. Nu eram bogaţi, aveam 3,5 ha de pământ, 2 juncani, vacă şi viţel, 5 oi şi porci. Ne-au încărcat în vagoane ca pe nişte vite şi pe la sfârşitul lui iulie am ajuns în Slavgorod, reg. Altai. Peste o zi au venit cumpărători şi ne împărţeau ca pe animale.După ce am fost repartizaţi nu am avut voie să părăsim cătunul. În fiecare lună veneau de la comendatură şi ne puneau să semnăm într-un jurnal. Trăiam în frig şi mizerie. Abia în februarie 1956 la o parte din noi ni s-a permis să plecăm de acolo în tot URSS-ul, numai nu în Moldova, la alţii în Moldova, dar nu la locurile de baştină”, îşi aminteşte Grigore Goneac.

Acolo, în Siberia, Grigore și-a întemeiat o familie, căsătorindu-se cu Eugenia Nica (deportată şi ea din Ghiduleni). Tot acolo li s-au născut copiii: Maria (1952) şi Vasile (1954), pe care sătenii îi consideră tot victime ale deportărilor. Maria locuieşte azi cu familia sa în Chişinău, iar Vasile - în Ghiduleni.

Din cei supuşi deportărilor în 1949 mai sunt azi în viaţă doar Efimia Cibotari (Creangă) - locuieşte în or. Rezina şi Nadejda Băcescu, în or. Orhei.

Mulţi nu s-au mai întors, dar şi cei care au revenit, nu aveau unde locui. Casele le-au fost transformate în magazine, şcoală, punct medical. În casa Mariei Cibotari din centrul  satului a fost amplasat atunci Sovietul sătesc. Iar prin anii 1982-1984 în locul casei demolate s-au construit sedii pentru primărie, cârmuirea sovhozului, oficiul poştal, filiala casei de economii.

Casa-conac (construită în 1933) a directorului de şcoală de atunci Ion Croitoru a servit mulţi ani ca local de şcoală, azi aici e grădiniţa de copii.

Problema retrocedării bunurilor materiale celor represaţi a fost ulterior (parţial) reglementată prin Hotărârea Consiliului de Miniştri al RSSM din 24 mai 1989, Hotărârea Prezidiumului Sov. Suprem al RSSM din 16 ianuarie 1990, ş.a.

Deportările din 5 -6 iulie 1949 au constituit apogeul terorii între Prut şi Nistru asupra populaţiei nevinovate, supuse mai apoi bunului plac al administraţiei abuzive staliniste ce nu recunoştea nici legi, nici tradiţii naţionale.

Astfel, nici chiar compensarea averii (parţial) n-a mai putut alina, ulterior, durerea celor represaţi.

Tragic, destinul Basarabiei. Şi nu numai prin dauna materială care i s-a adus acestui „plai gură-de-rai” prin deportări. Ci, mai ales, tragic prin dauna morală de care a avut parte acest popor nevinovat, inclus repetat în  „enclava raiului bolşevic”, dus prin siberii de gheaţă.

Reuşit a accentuat acest fapt poetul Nicolae Dabija: „Memoria e cea mai de seamă avere pe care le-o putem lăsa moştenire fiilor şi nepoţilor noştri”.

Şi e regretabil faptul că la Ghiduleni, spre deosebire de alte localităţi, nu s-a reuşit încă instalarea unui monument în memoria victimelor regimului totalitar. Rămâne acest deziderat ca o datorie de viitor a consătenilor şi a administraţei publice locale.

În imagine: Eugenia Goneac (Nica) împreună cu fiica ei, Maria, născută deja deportată şi "duşmană a poporului" şi cu mama, Maria Nica, în surghiunul siberian.

Tudose Ion, istoric, s. Ghiduleni

Cu un clic în partea de sus dreapta a acestei pagini intră pe pagina de pe facebook a CUVÂNTUL-ui şi spune-ţi opinia, pune întrebări, dialoghează, distribuie să vadă şi prietenii tăi.