Stoicism

  • 30 Aprilie 2017, 07:15
  • Vizualizări: 152
Stoicism

Cu  toții am asistat zilele trecute neputincioși la dezlănțuirea naturii. Aproape 36 de ore de ninsori abundente, neîntrerupte, însoțite de un vânt puternic și  furios. De sus cernea, mereu și mereu, zăpada susținută de o ploaie densă și rece. Iar după ce s-a domolit a ieșit la iveală un tablou lugubru – sate întregi fără curent electric, mii de arbori doborâți peste mașinile parcate nefericit în acele locuri, trafic aerian, dar și terestru – parțial sau total blocat sau anulat, școli și grădinițe închise, oameni rugați să nu iasă din casele lor... O realitate dură, nemaiîntâlnită de foarte multe decenii încoace. Și asta în plină primăvară, când copacii au dat în floare, când ici-colo se auzea deja zumzet de albine, liliacul și lalelele erau înflorite...

Mi-a rămas în memorie o poză foarte spirituală de pe o rețea de socializare a unui om de zăpadă care, în loc de măturoi,  ținea  în mână trei lalele...

Românului nu i-a lipsit niciodată simțul umorului. Chiar și în cele mai cumplite situații găsea loc pentru amuzament,  în toate găsea o noimă... Cică, fac haz de necaz... Și astfel mai ușor le trec pe toate, chiar și cele mai grave situații par o nimica toată... Doar duhul de glumă să nu lipsească.  

Îmi amintesc de un tablou din copilăria mea. Era deja toamnă târzie, cu primii fulgi, cu vântoaice cărora cu greu le puteai face față. Lângă casă  aveam o livadă cu tot felul de pomi fructiferi. Și iată ce imagine mi-a rămas în memorie: de pe toți copacii demult căzuseră la pământ și putreziseră fructele inaccesibile mâinilor tatei, care le culegea, atunci când le era timpul, cu un suport anume făcut în acest scop. Un măr însă sfida frigul și vântul. „L-am lăsat acolo, să se bucure și pomul de roada ce ne-a dat-o” – explica, simplu și firesc, tata. El însă, mărul, se încăpățina să se țină scai – nici un vânt, oricât de puternic sufla, nu-l putea da jos de acolo. Frunzele toate căzuseră, în jur – nici urmă de alte mere, el însă se ambiționa să reziste! Într-o zi am întrebat-o pe bunica mea, care era de o inteligență sclipitoare și la toate găsea explicații, cum de nu cade mărul acela, cum de mai stă acolo și alaltăieri, și azi, și cu siguranță acolo va fi și mâine. Pe loc veni și explicația: „Vezi, așa-i și omul la viața lui, dacă știe ce vrea, nu-l clintește nimeni  din drumul lui...”.

De abia spre primăvară, după ce se zbârcise de tot, căzu în zăpadă!

S-au perindat mulți ani de atunci, dar mărul cu lecția-mi dată rămân și azi pe retina memoriei, și de la care, recunosc, am învățat câte ceva...     

Așa-i și cu floarea de liliac: ruptă din creangă cu violență, dar tot falnică și frumoasă a rămas. Foto: Mihaela Perciun.

Viorica MORĂRAȘ, Iași, 2017.