Puciul din august 1991. Consideraţiile unui fost militar

  • 22 August 2016, 07:57
  • Vizualizări: 1197
Puciul din august 1991. Consideraţiile unui fost militar

În aceste zile un post TV rusesc difuzat în Moldova ne-a oferit o nouă “perlă” propagandistică - documentarul “Operaţiunea «ГКЧП». Mişcarea este explicabilă, pe 19-21 august c. se împlinesc 25 de ani de când la Moscova s-a încercat o lovitură de stat de către acest faimos «ГКЧП» - Comitetul de stat pentru stare exepţională. Autorii filmului i-au făcut vinovaţi de „operaţiune” – melodie tradiţională - pe SUA, europeni şi „trădătorii” interni din URSS, inclusiv şi din fostele republici unionale.

Premizele forte, care în final au dus la prăbuşirea imperiului sovietic, au fost trecute cu vederea: fărădelegile nomenclaturii comuniste, corupţia, agresiunea sovietică în Afganistan care a subminat economia imperiului şi a scăzut evident nivelul de viaţă. Să ne amintim de sutele de oameni care se îmbulzeau în rânduri la magazine. Nu Occidentul, ci frigiderele goale au dezmembrat Uniunea Sovietică.

Ce s-a produs în acele zile la Moscova? O încercare de a salva statul sau o provocare planificată? După două decenii şi jumătate puciul este dezbătut tot mai puţin. Explicaţia este simplă: oamenii sunt copleşiţi de alte dureri de cap, iar unora, inclusiv şi comanditarilor acestui documentar, nu le convine adevărul, preferând să continue să-i spele pe creier pe amărâţi. Multe neclarităţi nu permit conturarea unui tablou veridic a celor întâmplate. Rând pe rând, din viaţă au plecat Boldin, Pavlov, Kriucikov, Varenikov, Yanaiev, Iazov, personaje–chee, care promiteau că vor spune adevărul la timpul potrivit. Realitatea este cunoscută doar de pietrele de pe mormintele acestora, iar actorii de frunte rămaşi în viaţă nu doresc să rupă tăcerea. Puţin vorbăreţi sunt şi foştii demnitari de la Chişinău şi, în mod paradoxal, cei care în acele zile au ieşit pe străzi.

Unele justificări pentru implicarea armatei existau: eliberări masive din serviciu tălmăcite de înalţii demnitari ca reforme; pentru militari era grea povara problemelor sociale, lipsa spaţiului locativ, salariile mizere şi familii neasigurate. Puciştii mizau şi pe aceasta. Ministrul Apărării Iazov ordonă să fie întreprinse acţiuni dure pentru închiderea canalelor de informare neloiale puciştilor, iar sub pază, în caz de necesitate, să fie luate ziarele, televiziunea, radioul, telecomunicaţiile şi dispeceratele de taxi şi metro. Organele militar-politice, armata activau sub „tutela” partidului comunist. În prima zi a puciului Direcţia generală militaro-politică trimise în trupe o directivă prin care se cerea instituirea unui regim de lucru special, cu un serviciu permanent în oficiu de 24 ore, rechemarea ofiţerilor din concedii, interacţiunea cu „forţele sănătoase” ale autorităţilor republicane, organelor PCUS, KGB şi de drept.

Lovitura de stat, fără îndoială, a fost plăsmuită înainte de 19 august în birourile şefului KGB-ului Kriucikov. Scenariul şi mostrele rebeliunii îşi aşteptau timpul potrivit în safeul şefului KGB-ului (ca şi scenariile războaielor hibride din Georgia, Moldova şi Ucraina).

Mărturisesc, în acele zile eram în serviciu la Brest, în Belarusi. Cu multe din aceste indicaţii parvenite „de sus” nu eram la curent, însă aveam impresia că şi la Chişinău o mare parte din militari înţelegeau stupiditatea şi absurditatea unor asemenea indicaţii şi nu se grăbeau să le execute. Mai cu seamă după ce Boris Elţin s-a declarat comandant suprem al forţelor armate pe teritoriul Federaţiei Ruse, iar generalul K. Kobeţ devine preşedinte al Comitetului de stat al Federaţiei Ruse în probleme militare.

Şi în RSSM au fost încercări de a implica armata în puci. Districtul militar Odesa cu Armata a 14-a, orientată spre Balcani, erau în stare să pună capăt suveranităţii mai multor state din regiune, însă nu au avut izbândă în faţa mişcării naţionale din Chişinău. Dorinţa moldovenilor de a scăpa de imperiu a fost mai mare. Puciştii aveau o bază socială şi aici, o bună parte din ofiţerii nebăştinaşi erau înrăiţi de reformele democratice. Posibilitatea unei invazii militare şi impunerea unui regim totalitar erau iminente.

Unele subunităţi din Ti-raspol şi Bender au fost plasate în raioanele de concentrare, cele două mari unităţi militare de la Cahul şi Bălţi au fost alertate. Smirnov, liderul separatist de la tiraspol, trimite voluntari înarmaţi la Moscova în susţinerea rebeliunii, în stânga Nistrului şi la Comrat s-au făcut auzite voci de susţinere a puciului.

Unitatea de transmisiuni a comandamentului militar de la Telecentru şi regimentul de paraşutişti dislocat în actuala stradă Vasile Lupu au fost aduse în capacitate de luptă sporită. Pe 20 august în regimentul de paraşutişti din Chişinău, condus de fratele generalului Aleksandr Lebedi, soseşte cu indicaţii colonelul Bespalov, locţiitorul diviziei aeropurtate din Bolgrad. Vladlen Kolesov, un general, locţiitorul comandantului trupelor direcţiei de sud-vest, proaspăt desemnat prin dispoziţia faimosului Comitet ca şef al garnizoanei Chişinău, încercă să introducă „comendantskii ceas”, patrularea oraşului de către militari şi neadmiterea adunărilor pe străzi şi la întreprinderi. Generalul primeşte riposta cuvenită de la autorităţile moldoveneşti. Mai mult, internele şi oamenii au luat sub pază obiec-tivele militare sovietice şi intrările în Chişinău, iar pe 20 august, în Piaţa Marii Adunări Naţionale a avut loc un miting în susţinerea democraţiei, reinstalarea lui Gorbaciov în funcţia de preşedinte al urss. La acest miting s-a cerut interzicerea activităţii Partidului Comunist şi confiscarea averii acestuia.

Pe 19 august, la ora 9.00 a fost semnat şi difuzat Apelul lui Elţin „Către cetăţenii Rusiei”. Autorii apelului (Boris Elţin, Ivan Silaev şi Ruslan Hasbulatov) au declarat Comitetul de stat pentru stare excepţională în afara legii şi au îndemnat cetăţenii la nesupunere acestuia.

Reacţia la puci a fost diferită. Ţările Baltice şi Moldova l-au condamnat, Kazahstanul şi Ucraina au declarat starea excepţională drept nelegitimă. În Uzbekistan şi Belarus, însă, au fost constituite comitete pentru stare excepţională.

Pe fundalul opunerii masive puciştilor, unii conducători militari înţeleg că, de fapt, s-au lansat într-o aventură. În a doua jumătate a zilei de 20 august, Pavel Graciov, împreună cu mareşalul E. Şapoşnikov, generalii V.Acialov şi B. Gromov, abandonează comitetul puciştilor şi iau partea lui Elţin. P. Graciov aduce tancuri şi trupe loiale la Casa Albă, fiind aduse şi efective aflate în subordinea locotenent-colonelului A.Lebedi. Aceste mişcări contează - pe 23 august, Boris Elţin îl numeşte pe P.Graciov preşedinte al Comitetului de stat pentru probleme militare. Situaţia ia o altă întorsătură. Când Kriucikov devine agresiv, mareşalul Iazov îi ordonă lui Akilov, locţiitorul său, să plece spre piaţa Dzerjinski, la KGB, cu „oamenii noştri” şi să-i liniştească pe cei de acolo. „Ajunge câte au făcut!, – i-a spus mareşalul. – Vezi, încep a-şi face de cap”.

La finele lui august, după ce membrii Comitetului de stat pentru starea excepţională şi colaboratorii lor cei mai devotaţi au fost arestaţi, iar mai mult de 300 de generali şi ofiţeri au fost eliberaţi din funcţii, s-a trecut la cercetări. Procurorii investigau minuţios comportamentul comandanţilor unităţilor şi „zampoliţilor” - locţiitorii acestora pentru lucrul politic.

Puciul nu avea sorţi de izbândă nu doar din cauza unei organizări proaste. Oamenii care l-au zămislit apărau un mod de viaţă depăşit, iar poziţia finală a armatei a făcut imposibilă realizarea planului diabolic în care Kriucikov era prima vioară. Mii de oameni s-au ridicat la apărarea Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse. Acele zile, din a doua jumătate a lui august, au fost unele din puţinele ale unei adevărate unităţi a societăţii la care au fost parte şi militari. Pericolul unei implicări a puciştilor în forţă nu i-a speriat pe oameni. Cetăţenii capitalei moldave, ca şi miile de moscoviţi, au ieşit pe străzi să-şi apere convingerile, pentru a-şi schimba destinele. Când militarii au trecut de partea maselor, a devenit clar că ţara s-a schimbat. Oamenii cu adevărat credeau în forţele proprii şi în posibilitatea schimbărilor. Căderea puciştilor a pus capăt URSS-ului. A urmat „parada suveranităţilor”, inclusiv cu declararea, la 27 august, a Independenţei Republicii Moldova.

Puciul a demonstrat că într-un stat cu aspiraţii democratice este incompatibil un concubinaj între forţele armate şi partidul de guvernământ (acest lucru devine şi mai evident în cazul conflictului Snegur-Creangă din 1996-97, e o poveste aparte, la care sper să revin). Imediat au fost efectuate măsuri profunde pentru lichidarea influenţei Partidului Comunist în Forţele Armate. Organele politice au fost lichi-date; organizaţiile comuniste în trupe au fost desfiinţate; activitatea politică efectuată din contul contribuabililor - stopată; a fost interzisă discriminarea efectivului pe principii politico-ideologice (în primul rând, faţă de cei care împărtăşeau deschis o religie şi faţă de cei fără de partid); înăsprite regulile pentru a distanţa organismul militar de lupta politică şi interzise relaţii deosebite între militari şi orice grupare politică.

Învăţămintele acelui august nu şi-au pierdut actualitatea. Transparenţa politicilor de apărare şi armatei faţă de legislativ şi opinia publică, consolidarea elementului civil în ministerele apărării, noile doctrine şi concepte în materie de securitate şi apărare, precum şi modifica-rea profilului forţelor armate şi modului de gestionare în instituţiile militare spre o mai multă democratizare – toate acestea devin imperative. Organismele militare în ţările ex-sovietice, inclusiv în Republica Moldova, se distanţează de formatul so-vietic totalitar, care pe timpuri includea chiar şi membrii familiilor militarilor.

În cotextul păstrării (revitalizării?) spiritului acelor zile fac o ultimă constatare. Îngrijorează naivitatea şi indiferenţa (sau poate e o altă explicaţie?) când se acceptă unele sărbători, chipurile, patriotice, însă care ne vin de peste mări şi ţări. Sărbătorim de 9 mai "Ziua Victoriei". Asupra cui? Moldovenii au luptat în armata roşie, dar şi în cea regală. Nu de voie, de nevoie. Apoi chestia cu panglica Şf. Gheorghe - simbol al expansionismului rusesc. Cu oroare o văd şi pe pieptul unor foşti combatanţi. Cu acest semn distinctiv în Donbass şi Crimeea au întrat mercenarii şi militarii ruşi, acest nou simbol inventat de ideologii Kremlinului e purtat de separatiştii din Doneţk, Lugansk şi Tiraspol. Acceptând iniţiative de acest gen şi sărbători nespecifice, ba chiar provocatoare, renunţăm la o parte din suveranitatea şi independenţa statului nostru, dobândite în acel august 1991.

Andrei Covrig, colonel în rezervă