Pripiceni-Răzeși. Schiță istorică

  • 23 Octombrie 2017, 06:05
  • Vizualizări: 1525
Pripiceni-Răzeși.  Schiță istorică

Astăzi, atât în R. Moldova, fosta Basarabie, în România, cât și în Ucraina, nu există localități cu numele Pripiceni. Nanul meu de botez, Ion al lui Iosif Guzun, să-i fie țărâna ușoară, îmi spunea că primii locuitori ai Pripicenilor ar fi fost 3 familii cu numele de Miță, Floc şi Vrabie, care nu au nimic în comun cu topo-nimul Pripiceni, iar denumirea de Pripiceni ar veni de la pripășeni, adică de la niște oameni care își găsise adăpost pe aceste locuri, se pripășise.

Personal sunt de părere că toponimul Pripiceni ar proveni de la numele sau porec-la unei anumite persoane: Pripă. Boieri ce au purtat numele dat au fost în Moldova medievală și nu putem exclude faptul că anume pe vremea unui asemenea boier (sau țăran răzeș) pe nume Pripă să fi fost  întemeiat satul cu numele Pripiceni.

Cel de al doilea component „Răzeși” satul îl va primi după anul 1834, când la Pripiceni va fi strămutată multă lume, unde li se atribuiau răzeșii.

Pe parcursul istoriei satului, dar și prin părțile locului nu a fost atestat niciun boier cu numele Pripă. Și totuși, această versiune ar fi cea mai adecvată în cazul dat.

 

„Vornicul Mihalache Perciun ot Pripiceni”

Spuneam mai sus că pe la 1834-1836 multă lume s-ar fi strămutat la Pripiceni, unde primeau răzeșii. Străbunii neamului Perciunesc din Pripiceni, după unele pomelnice, dar și amintirile bunicii mele de pe tată, Varvara, ar fi fost fiii lui Doroftei Perciun – Gheorghe, Grigore și Vasile, care au venit la Pripiceni în 1836, din Dubna, sat în Câmpia Sorocii. Căutând careva informații istorice despre acest sat, am rămas surprins de ceea ce am descoperit în istoria Dubnei. Referindu-se la acest sat, reg-retatul cercetător Vladimir Nicu scria că „localitatea a fost atestată documentar, cu denumirea Prideni, la 12 aprilie 1620 și că i s-a mai zis Prediceni, Pripăceni. Drept dovadă că satul s-a numit și Pripiceni servește o carte de întăritură de la Vasile Lupu Vodă, emisă în 1643, pentru moșia Stoicani, în care se arată că ea se hotărnicește cu Pripiceni. La 17 septembrie 1646 același domn al Moldovei întărește mănăstirii Golia din Iași un șir de moșii din ținutul Soroca, printre care și satul Cereșnovăț, indicându-se hotarele: "drumul Alaciului, drumul ce vine de la Peripeceni și merge spre Stoicani".

La 11 iunie 1742 domnul Moldovei Constantin Mav-rocordat dă "O carte de hotărât la Costandinache, vel căpitanul de Soroca i Andronache Vartolomei biv postelnic, să meargă la satul Peripecenii, ce este al dumisale banului Aristarho, acolo la Soroca și alt sat, iarăși întreg, al dumisale banului, anume Zgura și pol sat din Ciripcău, cumpărătură de la popa Ioniță și de la alții. Și, fiind trebuință a să hotărî, să cheme față pe toți sătenii și răzeșii și pe cum să va cade cu dreptate să le hotărască și să le de-i mărturie".

La 15 iunie 1742 banului Aristarho i s-au dat cărți de stăpânit aceste moșii. La 1 august 1767, din porunca lui Grigore Ghica, voievod, și a stolnicului Leonard, ispravnic de Soroca, la solicitarea preotului Maftei din Stoicani se măsoară moșia răzeșilor din acest sat. Ei au arătat un suret (copie, tur. - n.n.) de pe ispisocul de la Vasile Lupu din 1643 și hotarnicii au purces "din acest suret, din hotar de spre Pripiceni" și, tot măsurând, au ajuns "într-o costișă de deal drept ce să numește acum Dubna. Și de acolo am purces peste vale și ne-am suit în deal în Dubna Veche".

 În octombrie același an la hotărnicirea moșiei Stoicani participă și "vornicul Mihalache Perciun ot Pripiceni".

În cadrul recensământului din 1772-1773, satul Pripiceni, situat în ocolul Câmpului de Jos al ținutului Soroca, au fost înregistrați 20 capi de familie. Proprietar al moșiei era paharnicul Neculae Ruset, dar el nu avea nici un supus. Cei 14 moldoveni de aici erau considerați țărani liberi. Mai trăiau în sat 2 fețe bisericești și 4 văduve. În 1774 Neculae Ruset avea gradul de ban. În sat erau 18 case locuite plus 7 pustii, 2 băjenari din Țara Leșească, 7 arnăuți și 2 văduve.”

După cum vedem, localitatea Dubna din Câmpia Sorocii pe timpuri a avut mai multe denumiri: Prediceni, Pripăceni, Peripeceni, Pripiceni, care au tangență directă cu numele satului Pripiceni din ținutul Orhei. Care a fost pricina că până la urmă acest sat s-a ales cu denumirea Dubna nu-mi este cunoscut, dar se știe că în Dicționarul Geografic al Basarabiei al lui Zamfir Arbore, editat în a.1904, despre Dubna scria „Pripăceni, sat în jud. Soroca, volostea Ocolina ...”

Spre deosebire de Pripicenii din Câmpia Sorocii, al nostru Pripiceni nu și-a schimbat numele niciodată.        

Așezarea

S-ar putea de afirmat cu încredere că la momentul întemeierii, satul număra câteva case țărănești (sau poate chiar bordeie) așezate față-n față pe ambii versanți ai unei vâlcele, prin iarba mustoasă a căreia șerpuia un mic afluent al râului Cogâlnic. Acest râuleț care este atestat cu numele Pripicenii de Sus, localnicii îl numesc mai prozaic - Coada Râpii.

S-ar putea presupune că primii locuitori ai satului erau familiile Gobjilă (versantul estic) și Onilă (versantul vestic). Numele acestor familii coboară adânc până în nivelul dacic, or, sufixul „ilă” este caracteristic dacilor. Chiar Decebal era fiul lui Scorilo sau Scorilă. De acolo vine și Gerilă (Ger), Perilă (Peru), Gobjilă de la verbul „a găbji”, iar Onilă de la numele  Onu, Oana, derivata Onilă.

Dreptul de a crede că vatra veche a satului a fost anume acolo ni-l dă aspectul arhaic și întortocheat al ulicioarelor care mai există și azi, precum și familiile Gobjilă și Onilă, care locuiesc acești versanți de când țin minte moșii și strămoșii lor.

O a doua  naștere a satului poate servi anul 1808, când un fost căpitan de grăniceri, pe nume Toader Sabău, cumpără o parte din moșia Pripiceni de la boierul Dumitrache Clementi  „drept 9500 lei” și o face danie mănăstirii Curchi din codrii Orheiului. În anul următor soția lui Toader Sabău cumpără a doua parte a moșiei satului, făcând-o danie aceleiași  mănăstiri Curchi.

 În anul 1817 la Pripiceni se atestă ocina răzeșească, moșia schitului Curchi și ocina pitarului Feodosiu, care avea curte la Odaie. În jurul schitului Curchi se conturează un mic sătuc, care primește denumirea Pripiceni-Curchi și este atestat la 1817.

În anii 30 ai sec. XIX la Pripiceni-Răzeși se strămută multă lume din diferite părți ale Basarabiei și chiar din Podolia. Satul își extinde aria, ajungând până la malul râului Cogâlnic. Vecinătățile satului sunt: la nord - Fuzăuca și Sârcova; la est - Pripiceni-Curchi, la sud - Pereni și Ignăței, la vest - Peciște.

Pe parcursul istoriei sătenii au dat câmpurilor diferite denumiri, cum ar fi "Fața Satului", "După Deal", "Dealul Viilor", "La Ruși", "Hulpării", "La Fund", "Măzărești", "Oul", "Odaia", etc.

Ocina boierească a satului trecea din mână-n-mână. Astfel, în anul 1817 ocina se afla în posesia pitarului Feodosiu, iar în anii 30 ai sec. XX ocina dată era proprietatea doamnei Roza Kalihman, evreică de naționalitate și care în anul 1928 alocă sătenilor 10.000 lei pentru reparația bisericii din sat cu Hramul "Adormirea Maicii Domnului". Trebuie de menționat că suma dată era la acel moment destul de impunătoare.

 

Îndeletniciri

Pripicenenii de-a pururi au fost țărani, cu toate că pe timpul țarismului la Pripiceni erau atestate următoarele pături sociale: 1) cinovnici (funcționari de stat) – o familie (Gălățanu); 2) cler (preotul și dascălul) – 2 familii; 3) odnodvorțî (mazili); 4) țărani (răzeși); 5) meșciane (târgoveți). Însă toate sosloviile (păturile sociale) aveau nadeluri (cote de teren arabil) pe care le lucrau cu dragoste și sârg.

Pe lângă plugărit pripicenenii erau şi meșteri iscusiți. La Pripiceni-Răzeși se ardea piatra de var, iar varul de Pripiceni era cunoscut și căutat în toată Basarabia și nu numai. Tot aici se legau căruțe și chiar faetoane, activau pietrari, lemnari, zidari, dulgheri, sobari, fierari, măcelari, etc. 

 

Administrarea publică

Pe timpul țarismului satul intra în componența volostei Cinișeuți, iar când s-au instituit zemstvele a aparținut zemstvei Răspopeni. Între anii 1918-1944 a făcut parte din comuna Trifești, plasa Rezina, județul Orhei. 

Pe timpul sovieticilor satul a fost încorporat în sovietul sătesc Trifești, mai mult timp a avut soviet sătesc aparte, dar și împreună cu satele Pripiceni-Curchi și Peciște. În prezent din primăria comunei Pripiceni-Răzeşi face parte şi satul Pripiceni-Curchi.

 

Monumente istorice

În anul 1966 un grup de elevi au descoperit în partea de sud, în locul zis "Ponoare", rămășițele unui dinoteriu – mamifer fosil, care actualmente este expus într-unul din muzeele de nivel național din Chișinău. Monumente de arhitectură de valoare locală ar putea servi clădirile Școlii parohiale, caselor de locuit mazilească și răzeșească. Dominanta principală este însă biserica "Adormirii Maicii Domnului", construită în anii 1870-1873. Clădirea este alcătuită dintr-un naos octaedric, altar și pridvor.Pereții bisericii sunt masivi și durați din piatră spartă. Biserica a fost construită cu mijloacele sătenilor.

În anul 1928, când a fost reparată, clădirea a fost acoperită cu tablă zincată - până la reparație era cu șindrilă. Lucrările de reparație s-au efectuat sub conducerea meșterului din Orhei Nicon Davâdov și s-au încheiat în anul 1932.

Pe lângă biserică funcționa o școală parohială, care-și are începutul din anul 1869, odată cu înființarea zemstvelor. Inițial școala era situată într-o casă țărănească închiriată de la o oarecare Onițica. Primul învățător a fost Grigore, fiul lui Vasile Melnicov (probabil Melnic), țăran din satul vecin Gordinești. În anul 1892, școala a trecut într-o clădire nouă, construită special în preajma bisericii. Această clădire este și astăzi.

În anul 1934, alături de ea se construiește o nouă clădire cu două săli de clasă spațioase și luminoase - actualmente este localul bibliotecii publice.

Primul elev care a frecventat școala parohială este Anatolie, fiul lui Ion Gojinețchi, pe care sătenii îl mai numeau Ion Miron. Despre Anatolie fratele său Chiril avea să spună, că el este patriarhul Pripicenilor, că doar urmând pilda lui sătenii au început a-și da copiii pe la școli.

Cam aceasta ar fi scurta schiță istorică de până la perioada postbelică a Pripicenilor – veche vatră răzeșească.

 

Pripicenenii  din România

Unirea Basarabiei cu România din 27 martie 1918 a fost benefică pentru satul Pripiceni. În această perioadă au înflorit meșteșugurile, tehnologiile de lucrare a pământului, cultura autentică națională, dar mai cu seamă învățământul. Țăranii își trimiteau copiii la școli normale, seminare, licee, colegii, facultăți. Odată cu înaintarea armatei roșii spre vest, în luna martie 1944, Guvernul României a dat tuturor intelectualilor și funcționarilor ordin de retragere peste Prut. Mulți dintre aceștia, retrăgându-se, au plecat împreună cu părinții și alte rude. Astfel, după refugierea în România în 1944, din satul Pripiceni-Răzeși (conform amintirilor mamei mele, Ana) au plecat:

1. Învățătorul Slutu Nicolae, născut în 1896, fiul lui Victor Slutu (n. 1865) și al Efimiei Teodor (n.1865) și copiii lor Victor, Veaceslav și Margareta. Ultima, în 1969, a vizitat satul natal cu o fiică a dânsei, care era sportivă, locuiau la Sighișoara.

2. Țăranul Stoian Vasile  (n.1878), fiul lui Dumitru, cu soția Ana (n. 1980), fiica lui Ion Miron Gojinețchi. Cu ei au plecat și copiii lor Artina, Dumitru și Nicon. Ultimul, colonel în rezervă, pe la a.1974 locuia la Ploiești, avea un fiu Gabriel.    

3. Țăranul Ermil (Vladimir) Stoian (n. 1869), fiul lui Dumitru Stoian cu soția Elena Constantin (n. 1880) și copiii lor Antonina (n. 1903), Vladimir (n. 1904), Gheorghe (n. 1905), Ludmila (n. 1906).

4. Fostul director de școală, învățătorul Ion (Valunea) Stoian (n. 1902) cu familia sa.

5. Croitoreasa Tamara Stoian, fiica lui Vasile Stoian, care a locuit la Timișoara. Din căsătorie avea un fiu – Nicu (Nicolae) Covaci, fondatorul și dirijorul formației "Phoenix".

6. Fiii răposatului Dumitru (Mitea) Gârlea (n. 1886) căsătorit cu rusoaica Ana din Moscova. Ana a plecat la fii, în România, în a.1959.

7. Paisie, fiul răposatului învățător Anatolie Gojinețchi (n. 1892).

8. Bancherul Chirilă Gojinețchi (n. 1896), fiul lui Ion Miron Gojinețchi, cu soția Eufrosinia (Frosea), numele de fată Popov, împreună cu fiul Ion (Ionel), au locuit la Buzău. În anul 1942 Chirilă și-a schimbat numele, astfel devenind Chirilă Nacu.

9. Lucrătorul căilor ferate, Alexei (Alioșa) Doiciu, fiul lui Ioan (Vanea) Doiciu.

10. Copiii Anei (Aniuta) și ai lui Simion Stoian: Alexandru (n. 1902), Liubovi (Liuba) (n. 1899), Eugenia (n. 1905).

11. Soția răposatului învățător Mihail (Mișa) Trâmbaci, Eugenia, fiica vechilului Pavel Gadjel din Pereni, cu fiul ei Valerian. Pe la 1995 Valerian locuia la Suceava, era specialist în agricultură.

12. Porfirii Trâmbaci (n. 1901), fiul lui Ioan (Vanea) Trâmbaci și al Paraschevei, fiica lui Varlaam Gojinețchi. Porfirii avea un fiu – Orest, care locuia fie la Pitești, fie la Câmpulung Muscel.

13. Croitorul satului, cunoscut ca „domnul Anghel”, originar din România, căsătorit cu Maria (Mașa), fiica văduvei Anastasia Odobescu şi copiii Năstuța (Tuța) și Victor.

14. Agentul Regiei de tutun, Dorojan, regățean, căsătorit cu Ludmila, fiica Mariei (Mașa) și a lui Ioan (Vanea) Stoian.

Nu exclud cazul că această listă nici pe departe nu este completă. Cred că avea careva dreptate unchiul Iacob (Iașu) Stoian, când afirma că dacă pripicenenii și urmașii lor refugiați în România ar fi adunați împreună, ai mai face un sat Pripiceni-Răzeși.          

 

Personalitățile satului

Fiecare pripicenean în felul său este o personalitate. Și totuși, dacă am reliefa personalitățile marcante ale satului Pripiceni-Răzeși, apoi cap de listă la capitolul dat ar trebui să-i plasăm pe:

1. Anatolie Gojinețchi, a. n. 1992, fiul țăranului Ion Miron Gojinețchi. Dânsul este primul copil care, după absolvirea școlii parohiale din sat, a frecventat școala norodnică (populară) din Trifești, apoi școala de 4 clase din Ofatinți (Râbnița). Iar după absolvirea Școlii de învățători norodnici (populari) din sudul Basarabiei, a devenit primul copil cu studii al satului Pripiceni-Răzeși. A fost învățător la școala începătoare din satul Fuzăuca și directorul școlii din satul Gura Camencii (Soroca). A decedat în urma unui carambol de trenuri în 1918, la vârsta de doar 26 de ani, lăsând orfan pe fiul Paisie.

2. Nicolae Slutu, a.n. 1906, a fost învățător în satul de baștină de la 1915 și până la 1944, când a primit ordin de evacuare peste Prut. Pe la 1932-1933 Nicolae Slutu, împreună cu locuitorii satului și cu Ion Stoian, directorul școlii, au construit a doua clădire a școlii, pentru ce a fost decorat de statul român cu medalia „Răsplată pentru construcții școlare”. După revenirea sovieticilor, în 1944, și până în prezent, în curtea regretatului Nicolae Slutu se află Casa de cultură a satului.

3. Ion Stoian, fiul lui Ermil (Vladimir) Stoian, până la 1941 a fost directorul școlii din sat, iar până la 1944 - învățător. Şi dânsul a fost decorat cu medalia „Răsplată pentru construcții școlare”. Actualmente în această clădire se află biblioteca publică a satului.

4. Eugen Statnic, s-a născut la Pripiceni-Răzeși în anul 1929, în familia preotului Arcadie Statnic, originar din sudul Basarabiei. La vârsta de 2 ani pleacă din Pripiceni-Răzeși, însă alimentat de  amintirile mamei sale se simte pripicenean. A studiat la un liceu din Chișinău, iar după refugiul din a. 1944, în România, își continuă studiile la Liceul Ortodox din Cluj. A absolvit Facultatea Electrotehnică a Institutului Politehnic din Timișoara. A lucrat mai mulți ani în cercetare în domeniul electronicii, având zeci de publicații de specialitate și multe inovații, inclusiv becul luminiscent. Locuiește de 30 de ani la Munchen (Germania). A editat volumele proprii „Din istoria veche a Basarabiei” (a. 2016), „Istorie și Adevăr” (2017), o lucrare despre oligarhia anglo-americană și soarta Europei. După independența Republicii Moldova a vizitat satul în care s-a născut, Pripiceni-Răzeși, de care, după cum mărturisește, este îndrăgostit. 

5. Nicolae Popa, fiul Mărioarei și a lui Evlampie Popa, fost profesor universitar și unul dintre primii savanți în domeniul geneticii. A locuit la Chișinău.

6. Nicu (Nicolae) Covaci (n. 1947), unicul fiu al Tamarei, fiica lui Vasile Stoian, refugiată în România în 1944. Nicu Covaci în 1976 se stabileşte în Olanda, apoi în Germania și, în final, în Spania. Este cunoscut ca pictor, compozitor și chitarist, fondatorul și dirijorul formației "Phoenix".  Covaci este și un fan al motocicletelor și al sportului, practicând atletismul, canotajul, karate, boxul, înotul și scufundatul sportiv. În copilărie a fost în vizită, împreună cu mama sa, la Pripiceni-Răzeși, pe care îl iubește și cu orice ocazie se mândrește cu faptul că rădăcinile dânsului coboară în seva acestui meleag.

7. Mihaela Perciun (n. 1957), fiica profesorilor Pavel Perciun și a Galinei, sora mai mare a cunoscutului Ion Cuzuioc, băştinaş din Ţareuca, medic, poet și epigramist. Mihaela a absolvit Facultatea de Biologie a Universităţii de Stat din Moldova, dar îmbrățișează arta scrisului.  Apariții editoriale: ”O fabulă pentru rege” (2003, proză scurtă), romanele „Printre vagoane” (2005) și „Printre bărbați” (2010); „Ochelarii de fum” (antologie de proză); „Băltoaca” (proză scurtă); piesa „Mitică-i omul nostru”, premiată în cadrul concursului de dramaturgie națională UNITEM (2009) și montată la Casa Actorului în 2011. Alte apariții  - în revistele din Moldova, România și din alte țări.

Lista poate fi completată.

 

Pripiceni, sat-răzeșie

Răzeșia pentru pripiceneni întotdeauna a fost o mândrie, o confirmare, un act de desăvârșire. Răzeșia la începuturi era moșia satului, care era lucrată în devălmășie, adică cu tot satul împreună. În a doua jumătate a secolului  XIX, membrii comunității satului Pripiceni-Răzeși au primit nadeluri, adică loturi (cote) de teren private, dar moșia satului a rămas aceiași categorie sfântă pentru fiecare pripicenean. De aceia am găsit de cuviință, că anume categoria „răzeșie” trebuie să  fie esența unui imn al acestei vetre străbune de harnici plugari, pentru care satul lor este universul lor principal.

 

Pripiceni, sat-răzeșie 

Au, satule, noi ținem minte

Pe-ai tăi răzeși, pe-a tăi săteni,

Ce s-au mândrit cu al tău nume,

Atât de dulce – Pripiceni.

      (refren)

Pripiceni, sat-răzeșie,

Cu trecut și viitor,

Tu ne ești pe veci moșie

Sub al Țării tricolor.

Noi ne mândrim cu tine-n toate,

Cu primii tăi falnici oșteni,

Cu căpitanul Pripă-frate

Și ceata lui de pripăceni.

Noi plăzmuim în fapte bune

Apelul primilor moșneni:

„Lăsăm urmașilor un nume,

Un nume mândru – Pripiceni.”

Dorința noastră este sfântă:

Să spui, să spui urmașilor,

Că te stimăm ca pe-un părinte

Și te iubim ca pe-un odor.

În imagine: Eugen Statnic, în vizita recentă la Pripiceni, împreună cu sora sa Victoria (în centru) au făcut o promenadă prin localitate, discutând cu sătenii. 

 

 Ion Perciun