Omul sub vremi sau Răvaşele basarabenilor către Stalin

  • 15 Mai 2017, 07:56
  • Vizualizări: 287
Omul sub vremi  sau Răvaşele basarabenilor către Stalin

Ţin în mână cartea ”Scrisori către Stalin sau spovedania celor ocupați (1947-1953)”, un volum  care conține 280 de adresări ale cetățenilor RSSM către dictatorul Iosif Stalin despre problemele și necazurile în care au nimerit în anii ce au urmat după ”eliberare”. Autoarea lucrării, dna Mariana S. Țăranu, doctoră în istorie, a selectat, tradus, pregătit pentru tipar răvașele cu subiect economic şi social (scrisorile cu subiect politic și religios urmând să fie studiate aparte), trimise în perioada racordării  RSSM la economia URSS - anii 1947-1953, adică perioada care a fost însoțită de foamete, deportări, colectivizare forțată, întroducerea unui sistem forțat de impozite, trimiterea tineretului la așa-numitul FZO (fabricino-zavodscoe obucenie), de fapt, muncă forţată departe de locurile natale în minele Donbasului ş.a. de felul acesta. Întrucât aproape o treime din adresările către Stalin au fost semnate de către locuitori ai localităților care intră în componența județului Orhei, de comun acord cu autoarea, am decis să urmărim destinul de mai departe al celor care s-au adresat dictatorului. Or, cunoaşterea destinului acestor oameni ne va ajuta să înțelegem ceea ce s-a produs cu mentalitatea moldoveanului în cei aproape 70 de ani de ocupaţie sovietică, a înțelege esența fenomenului monstruos de spălare pe creier care-l face pe conaționalul nostru să și-i pună în cârcă  pe alde Dodon, Voronin și Ko,  care sunt un fel de strănepoți  spirituali  ai ”tătucăi popoarelor”.

Scrisorile către Stalin procesate de dna Țăranu s-au păstrat la Arhiva Națională. am mai aflat de la dumnea-ei o situație care ar părea paradoxală: în arhive nu sunt adresări ale locuitorilor ținutului Basarabia până la 1940 către Majestatea Sa Regele ori către Primul Ministru. Dacă avea o problemă  majoră, moldoveanul nostru putea să se adreseze deputatului care reprezenta județul sau ținutul în Parlamentul Țării, dar și în judecată. ”Adică România, spre deosebire de URSS–ul de atunci, era o țară normală, care cât de cât își respecta cetățeanul”, mi-a explicat dna Ţăranu.

Scrisoarea de mai jos, preluată din lucrarea Marianei S. Țăranu cu unele prescurtări,  aparține învățătorilor Ivan și Iulia Railean din Chiștelnița şi a fost trimisă lui Stalin în aprilie 1949. Aşadar, cităm:

”Pe noi, învățători, preșe-dintele sovietului sătesc ne-a întrodus în lista chiaburilor…

De la Railean Ivan Ananievici, soț, Railean Iulia Danilovna, soție,                                            învățători la școala  din satul Chiștelnița, raionul Chiperceni, reg. Chișinău, RSSM,                                             23 aprilie 1949 

Stimate Iosif Visarionovici!

Noi, învățători din Basarabia, îndrăznim să ne  adresăm Dumneavoastră și cu ochii înlăcrimați, Vă rugăm să ne ascultați sufletul plin de durere. Eu, învățătoare cu staj de muncă de 34 ani și soțul meu, tot învățător care a lucrat la școala din sat în perioada 1940-1941 și din 1946 după demobilizare din Armata Roșie până la 1 aprilie anul curent pentru președintele sovietului sătesc am devenit chiaburi. E adevărat, am avut 8,5 hectare de pământ rămase ca moștenire de la părinții noștri, cu care am fost împroprietăriți în rezultatul Reformei Agrare din România în 1921. Având unele conflicte cu președintele sovietului sătesc am fost întroduși în lista chiaburilor și, în pofida faptului că suntem  învățători,   în anul 1949 am fost impuși să lucrăm 10 hectare de pământ și ne-a preîntâmpinat că dacă  în decurs de 5 zile nu vom  îndeplini planul la semănat,  ne va acționa în judecată și ne va trimite în Siberia sau noi singuri  ne vom spânzura pe loc. 

Așteptând la tot felul de acțiuni din partea președintelui s/s din frică am depus la Secția de Învățământ cererea de concediere din funcția de învățători și acum ne perindăm prin țară dar, neprimind acceptul de la raion, nu suntem angajați, fiindcă nu ni se dă acceptul deoarece este consultată opinia aceluiași președinte al sovietului sătesc. De la 1 aprilie nu mai lucrăm, ne-am adresat cu o plângere la Sovietul Miniștrilor din Moldova, Sovietul Miniștrilor ne-a  direcționat plângerea la Comitetul Executiv Raional. Pentru a verifica starea reală de lucruri de la Chiperceni l-au trimis  în teritoriu pe un cunoscut al președintelul s/s care a adunat date denaturate dela acesta și dela apropiații lui în defavoarea noastră. Informațiile adunate de cei de la Comitetul raional le-au expediat la Sovietul Miniștrilor  din Moldova, rezolvarea problemei se tărăgănează, iar noi continuăm să fim fără serviciu, oare aceasta va dura mult? Cât vom trăi fără serviciu și res-pectiv flămânzi? Soțului meu  românii nu i-au dat serviciu,  pe mine în timpul ocupației m–au arestat, am fost pedepsită ca fiind bolșevică, sub pretextul că în 1940-1941  am lucrat contra românilor nu mi-au permis să mă evacuez în România, iar acum am devenit chiaburi. 

Învățătorule a tuturor popoarelor libere! 

Ne adresăm către Dvs. și Vă implorăm să ne acordați  numele de cetățean sovietic și permisiunea de a practica responsabila activitate de învățător-educator sub oblăduirea puterii sovietice, încât Dvs. și țara să se convingă de tenacitatea și sinceritatea noastră. 

Cei care vă iubesc

Învățătorul Railean Ivan Ananievici

Învățătoarea Railean Iulia Danilovna", au scris soţii Railean din Chiştelniţa celui mai sângeros tiran, iosif Stalin.  

Cuplul de învățători Railean nu este uitat la Chiștelnița. Gheorghe Stratulat, în vârstă de 83 de ani, îmi arată cartea ”Chiștelnița, file de istorie” editată în 2008 de către Leonid Popescu, unde învățătoarei Iulia Railean îi sunt dedicate câteva rânduri:

”La școala nr. 1 din Chiștelnița funcționează un atelier de țesătorie sub conducerea  învățătoarei dna Iulia Raileanu. Conform ordinului  nr. 4108/1943 urma să fie predate la stat articole din in și din cânepă:  4000 mănuși de in; 1000 kg fuioare de cânepă;  365 fuioare de in.

Decembrie, 30 zi,1943 an.

Notarul comunei Chiș-telnița Bonifaciu Ciubotaru".

”Îmi aduc aminte de Iulia Railean, care preda la școala de până la 1940 menajul. Le-a învățat pe cele două surori ale mele mai mari cum să ducă o gospodărie, adică așa precum cerea programul școlar. Era severă și copiii se temeau de ea ca de foc. Era şi normal, pentru că școala românească se ținea pe severitate, învățătorilor li se plătea salariu bun, dar li se cereau performanțe. Copilul ieșea din cei patru ani de școală românească având cunoştinţe trainice și deprinderi bune pentru viață, ceea ce nu se întâmplă la școala adusă de ruși. Adică cele patru clase românești băteau cele 10 clase rusești! Mai cunosc că Ion Railean făcuse agronomia la Școala Agricolă din Cucuruzeni, dar până la 1940 lucra de unul singur pământul și, ca agronom, avea rezultate bune", îşi aminteşte dl Stratulat.

Petru Caraman, în vârstă de 82 de ani,  ne spune că chiar și dacă cei doi învățători i-au scris lui Stalin, puțin ce se putea schimba în destinul lor:

”De regulă, administrația sovietică nu prea se lega de învățători, chiar în timpul războiului flăcăii angajați în învățământ aveau scutire de la front. Iulia Danilovna era femeie cu caracter, ea intrase în conflict și cu administrația românească, dar și cu cea  sovietică, după 1944. Ei au lucrat ca învățători după 28 iunie 1940, când au venit rușii, ceea ce nu a putut să placă administrației românești din 1941-1944, care le-au făcut destulă mizerie, dar totuși i-au luat să lucreze în învățământ. Ivan Ananievici a fost luat la război de ruși, de unde s-a întors în 1946, dar asta nu l-a făcut mai bun pe președintele sovietului sătesc  de atunci,  Dumitru Gâlcă, om răzbunător, dacă nu-i intrai în voie îți aducea miliția la poartă ori te băga în lista chiaburilor precum s-a întâmplat și cu familia noastră. Talăl meu a pățit-o la fel – nu a vrut să facă  muncă patriotică, adică să lucreze pământul fără plată și a nimerit în lista chiaburilor, care erau impuși la impozite foarte mari, lipsiți de drepturi, umiliți. Moș Mitru Gâlcă își bătea joc de oamenii care aveau minte și carte, căutând să-i înjosească, ceea ce, cred, i-a impus pe învățători să scrie lui Stalin. De fapt, atunci multă lume scria lui Stalin, dar ce folos că scrisoarea era examinată tot de ăștea, asupra cărora s-a scris jalba. Ziua deportării mi-o aduc aminte de parcă ar fi fost ieri. Cei doi Răilean erau în lista chiaburilor și trebuiau să fie ridicați. Dar în acea noapte aceștea au reușit să fugă, posibil la rudele lor de la Cucuruzeni. Era un maior mustăcios care tuna și fulgera, dar nu i-au mai găsit. Eu, care atunci aveam 13 ani, am reușit să fug, desprinzând prelata de la bena Studebakerul-ui în care eram încărcați cu toții. Nu ne-au mai căutat nimeni, dar casa ne-au luat-o și, împreună cu mama, respinsă de un medic la gara Șoldănești și trimisă la spital că era gata să nască, am rămas pe drumuri.

Mai știu că după asta Iulia Danilovna Răilean s-a restabilit în funcția de învățătoare la Chiștelnița, iar Ivan Ananievici a lucrat la tehnicumul din Cucuruzeni ca agronom. Nu știu ce s-a făcut cu ei mai pe urmă. Eu am umblat atunci fugar câteva zile, am fost prins dar, același maior mustăcios mi-a spus să mă duc acasă, că operația cu deportarea-i terminată și încolo, în Siberia, a fost trimis contingentul planificat”, își amintește dl Petru Caraman, locuitor din satul Chiştelniţa.

Boris Railean, lider agricol în satul Zorile, raionul Orhei, ne spune că Ivan Ananievici era fratele bunicului său de pe tată și că cei doi îi erau nași de botez:

”Era lumea sub vremuri tulburi. Pe bunicul meu, care a fost primar pe timpul administrației românești,  l-a salvat faptul că în 1917 fusese matros  pe crucișătorul ”Aurora” și avea asupra sa actele de rigoare. Cu nașii mei Vanea și Iulia situația a fost mai compicată. Dar după 1953, adică după moar-tea lui Stalin, au fost lăsați în pace să-și facă meseria lor. Țin minte prin anii 1956 sau 1957 l-am vizitat pe nanul Vanea la spital, unde era internat cu un cancer bucal, de care nu a mai scăpat. În ce privește nănașa Iulia, pe lângă faptul că era severă și non-conformistă, mai era și o regină a stilului, adică se ținea de moda timpului la vestimentație, comportament,  modul de a se exprima românește, ceea ce înrăia pe noii parveniți făcuți peste noapte elită de către ruși. De aici i se trăgeau toate necazurile. Mai știu că după moar-tea lui nanu Venea nănașa Iulia s-a mutat cu traiul la Bulboaca, lângă Chișinău și a trecut la cele veșnice prin anii 80. Avea hăt peste 90 de ani” – își amintește Boris Railean.

Interlocutorii mi-au spus că soţilor Railean nu le-a fost hărăzit să aibă copii, iar cel înfiat de ei e trecut și el în lumea celor drepți. Au lăsat o amintire frumoasă ca buni dascăli la Chiștelnița. Iar scrisoarea lor către Stalin, în opinia consătenilor, a fost o modalitate de a găsi un consens cu regimul nefiresc, care toca vieți și destine, consens care a fost imposibil de realizat.

Ion Cernei