Moldova până la descălecat sau despre soluţionarea enigmei lui Gardâzî

  • 11 Aprilie 2017, 07:23
  • Vizualizări: 421
Moldova până la descălecat sau despre soluţionarea enigmei lui Gardâzî

Anul 1359 este remarcabil pentru neamul românesc prin faptul că anume în acest an al epocii medievale apare cel de al doilea stat românesc independent – Ţara Moldovei –, primul fiind Ţara Românească (Valahia), apărut la 1330. În acest an, conform surselor istorice, „fostul voievod de Maramureş” şi „noster infidelis”, adică rebelul Bogdan, cu rudele şi apropiaţii săi, trece munţii, coboară prin obcinele Bucovinei de astăzi, spre Baia de pe apa râului Moldova, îl alungă pe Balc, fiul lui Sas şi nepotul lui Dragoş, care era fidel regelui ungar, se declară independent şi de sine stătător.

 

Regalitatea ungară, simţindu-se ofensată, trimite oşti pentru a pune la respect voievodul răzvrătit, însă sufe-rind o înfrângere totală, este nevoită de a recunoaşte nea-târnarea noului cnezat – Ţara Moldovei, a cărei denumire arată că statul nou-apărut se afla în bazinul râului Moldova, cu centrul la Baia, aşezată pe acest râu. Interesul nostru ar fi: dar ce a fost în această parte a vechii Dacii până la descălecatul lui Bogdan?

În această privinţă sursele istorice sunt cam zgârcite, nu există o cronică bine conturată şi cronologic structurată.

Şi totuşi, există unele informaţii, fie şi tangenţiale, referitoare la teritoriul cuprins între Carpaţii Orientali, Nistru şi Marea Neagră, precum şi despre locuitorii acestor locuri. Le dăm citire.

1. Geografia universală HUDUD-AL-ALAM („Hotarele lumii” după „Tradiţia istorică despre întemeierea Statelor Româneşti”, Gh. Brătianu, Chişinău, 1991).

Renumitul istoric şi martir Gheorghe Brătianu scrie, după geograful afgan: „ţara locuită de madjgharî se mărgineşte la răsărit cu munţi, la apus şi miazănoapte cu ţinuturi locuite de Rus, miazăzi cu neamul creştin V.n.nd.r., care sunt oameni slabi şi sărmani, lipsiţi de averi. Mirvăt sunt vecini cu munţii V.n.nd.r. şi se întind de la ei până în ţara pecenegilor şi la Marea Neagră”.

„Hotarele lumii” a fost scrisă în Afganistan la 982 e.n.

2. „Podoaba istoriilor”, scrisă de geograful persan Gardâzî la 1094 în nord-estul Persiei (după Gh. Brătianu, "Tradiţia istorică despre întemeierea Statelor Româneşti", Chişinău, 1991).

În lucrarea sa persanul Gardâzî este mult mai amănunţit: „Ţara lor – scrie el despre madjgharî, – este aproape de Marea Rum, spre care curg două mari râuri, iar madjgharî trăiesc între aceste două râuri, iar când vine iarna, cei ce se depărtaseră se întorc spre acest râu şi petrec iarna acolo. Ei sunt pescari şi se hrănesc cu peşte. În ce priveşte fluviul care e la stânga lor, trebuie să spunem că în direcţia slavilor e un neam de rum ai cărui membri sunt creştini. Sunt numiţi N.nd.r. Ei sunt mai numeroşi, dar mai slabi decât madjgharî. Dintre cele două râuri mai sus numite, unul se cheamă Atil, iar celălalt Duba, iar când madjgharî stau pe ţărm, ei văd pe N.nd.rieni. Deasupra acestora, pe malul râului este un munte mare şi o apă izvorăşte din el, şi curge pe povârnişul său. În dosul acestui munte aflăm un neam creştin numit M. rdât”.

3. „Letopiseţul rusesc” (după S.M.Soloviov. Moscova, 1989).

La pag. 109 citim: „În acest an (1159) Iziaslav Davâdovici a început lupta asupra lui Iaroslav Halici, căutând o voloste pentru vărul său Ivan Rostislavici, mai poreclit Berladnik”.

Istoricul S.M. Soloviov aduce următoatea lămurire: „Berladnik de la oraşul Berlad, în actuala Basarabie, unde se scurge tot felul de adunătură (rus. „sbrod”), tot acolo şi cnejii izgoniţi îşi găsesc adăpost şi drujine viteze”.

La pag. 114, referitor la o sfadă apărută în 1174 între cneazul Andrei şi fiii lui Rostislav: Riurik, Davâd şi Msteslav, citim: „Nu umblaţi – se adresa cneazul Andrei – în partea mea şi plecaţi, tu, Riurik, în Smolensk la fratele tău, în moşia tatălui tău; da tu, Davâd, pleacă la Berlad, nu-ţi îngădui ţie să te afli în Ţara Rusească; dar ţie, Msteslav, la fel, nu-ţi îngădui a te afla în Ţara Rusească: de la tine totul s-a început”.

La pag. 150 S.M. Soloviov, descriind prima luptă de la 1224 a cneazului de Kiev Msteslav cu tătarii, aminteşte că „erau aici cu el brodnicii „bătrâni” (rus. starâe) cu voievodul lor Ploschineu”.

4. Cronica lui Thomas Tuscus.

Cronicarul Tuscus printre războaiele purtate de către regele Boemiei şi Moraviei Premysl Otokar al II-lea descrie şi bătălia pierdută de el pe câmpul de la Marchfeld şi ruşinoasa pace încheiată la Viena la 21 noiembrie 1276. Însă ambiţiosul Otokar încearcă să rupă tratatul de pace ce-i fuse-se impus şi în prima jumătate a anului 1277 pregăteşte o nouă luptă, căutând de data aceasta sprijin la principii germani şi chemând în ajutor pe „BRUTENOS ET INFIDELIS” (bruteni şi necredincioşi). Dar în zadar aştepta Otokar ajutorul brutenilor. El nu avea să vină, deoarece la acea vreme brutenii se încăieraseră în lupte cu valahii, şi regele ceh este silit a doua oară să încheie o nouă pace, de data aceasta la 6 mai 1277.

Studiind textele date mai aprofundat, vom constata că informaţiile respective se referă la unul şi acelaşi teritoriu, locuit de unul şi acelaşi popor.

Geografii afgan şi persan, care au vizitat şi au descris aşezarea poporului ungar de la sfârşitul secolelor X (a. 982) şi XI (a. 1094) aşază pe aceştia înte două râuri mari ce curg spre Marea Neagră sau Marea Rum (după Gardâzî). Unul din râuri se numeşte Duba (indiscutabil că vorba este despre Dunăre), iar celălalt, ce se află la stânga (după cursul apei), se numeşte Atil. Probabil că râul Atil ar fi fost denumirea de astăzi a râului Tisa ori, cel mult, a râului Mureş. Ţara ungurilor se mărginea la apus şi miazănoapte cu ţinuturi locuite de Rus, adică la apus de cehi şi slovaci, iar la miazănoapte de slavii din cnezatele ruseşti. La miazăzi, pe malul stâng al râului Atil (Tisa ori Mureş), locuia un neam de rum (români), care era destul de numeros, dar slabi şi mai sărmani decât ungurii. Este indiscutabil că informaţia dată se referă la valahii din Ardeal. Acest neam de rum mai este atestat cu nişte denumiri enigmatice ca: V.n.nd.r (după geograful afgan) şi N.nd.r (după Gardâzî). La fel este numit şi muntele de pe povârnişul căruia curge o apă. În dosul (de cealaltă parte) acestui munte locuia un neam creştin ce se întindea de la acest munte până în ţara pecenegilor şi la Marea Neagră. Se numea acel popor „Mirvăt” (după geograful afgan), iar persanul Gardâzî îl atestă cu enigmaticul nume „M. rdât”. Este clar că muntele V.n.nd.r sau N.nd.r. reprezintă Carpaţii Orientali.

Actualizând localizarea acestui popor, am constata următoarele: poporul M. rdât (sau Mirvăt) locuia de la poalele Carpaţilor Orientali până la râurile Nistru sau Bug (ţara pecenegilor) şi ţărmul de nord al Mării Negre, adică în hotarele viitorului stat feudal Ţara Moldovei.

În aceeaşi perioadă, doar cu şase decenii mai târziu (aa. 1159, 1174), „Letopiseţul rusesc” aminteşte de or. Berlad (Bârlad), ce se afla la sud de cnezatul Halici şi unde cnejii ruşi izgoniţi îşi găseau adăpost, dar şi îşi recrutau drujine viteze, cu care îşi recăpătau domniile pierdute. Din informaţia dată putem concluziona că Bârladul era un oraş-cetate, unde îşi avea reşedinţa un oarecare demnitar, dealtfel, la cine ar fi putut apela izgoniţii cneji, dar şi un centru economic, un fel de târg „unde se scurgea diferită lume”, care şi serveau drept mercenari, pentru alcătuirea drujinelor (cetelor) de viteji. La fel, cu certitudine putem afirma că Bârladul era centrul administrativ şi economic al poporului atestat de Gardâzî cu numele „M. rdât”.

Tot în „Letopiseţul rusesc” întâlnim şi informaţia despre „brodniki starâe”, adică despre enigmaticii brodnici, pe care istoriografia nici până astăzi nu-i poate localiza într-un anumit teritoriu. Referitor la cali-ficativul „starâi”, sunt convins că nu ar trebui să fie tradus ca „bătrâni” or, nu putea cneazul de Kiev să angajeze la luptă cu tătarii necunoscuţi până atunci nişte bătrâni ramoliţi. Probabil că vorba era despre nişte brodnici fie de un rit mai vechi, fie de o provenienţă etnică mai anterioară. Informaţia respectivă ne prezintă „brodnicii vechi” ca un popor organizat statal, în fruntea căruia se afla un voievod (voievodul Ploschineu).

„Letopiseţul rusesc” nu concretizează locul de vieţuire a brodnicilor, însă istoricul S.M. Soloviov parcă ar face o aluzie cum că aceşti brodnici ar fi aceiaşi oşteni recrutaţi din „Vseakii sbrod” ce se adunau la Bârlad, adică aceiaşi mercenari care constituiau drujinele viteze.

Nu mai puţin intrigantă şi enigmatică este şi informaţia lui Tuscus despre încăierarea valahilor cu „Brutenos şi infideles”, de la 1277. Aceşti „brutenos şi infideles” sunt la fel de enigmatici ca şi brodnicii din cronicile ruseşti. Unii istorici ar crede că ei sunt „ruteni” (adică ruşi), alţii ar presupune că sunt „pruteni” (locuitori de pe r. Prut). Alte izvoare istorice confundă „Brutenos” cu „pruteni păgâni” (prusacii păgâni) sau chiar cu „cruciferi pruteni”, adică cavalerii teutoni. Însă, dacă am accepta că cuvântul „brutenos” din Cronica lui Thomas Tuscus trebuia scris drept „brodenos”, adică „brodeni”, atunci toate ar putea sta la locul lor.  

Brodenii nu sunt altcineva decât brodnicii de la Bârlad, iar „infideles”, adică „necredincioşii”, fie că erau de altă religie, fie că, am putea presupune, erau valahii din Ardeal, care, nedorind a se afla în supuşenia coroanei maghiare, treceau Carpaţii, „scurgându-se spre Bârlad”. În acest caz uşor poate fi lămurit sensul „brodnicilor vechi”, acceptând că „brodnicii recenţi” erau valahii transfugi din Ardeal şi care, cu o anumită satisfacţie, s-ar fi încadrat în rândurile celora ce trebuiau să acorde ajutor militar regelui Otokar în lupta sa cu regele Ungariei, care era principala pricină a refugiului lor.

Conform lui Tuscus, valahii nu au avut o luptă cu „brodenii şi necredincioşii” după tradiţiile acelor timpuri: într-o zi anumită pe un câmp anumit. Să ne amintim de luptele date pe câmpurile Kulikovo, Kosovo, Marchfeld etc.

În cazul nostru, avem însă o încăierare, adică nu o luptă frontală, ci o hărţuire, nişte atacuri scurte şi repetate cu scopul de a le împiedica înaintarea, cu alte cuvinte, vorba este de o hărţuială, un fel de vânătoare.

Şi dacă lucrurile stau anume aşa, de ce nu am accepta că Tuscus descria evenimentele reale, care ar fi putut sta la baza legendarei vînători a lui Dragoş, voievod de Maramureş, care, urmărind un zimbru (bour), coboară Carpaţii, ajungînd în Cîmpia Moldovei.

Legendara vînătoare a tînărului şi „mîndrului ca un soare” Dragoş coincide de minune şi în timp. Lupta dintre valahi şi brodnicii de prin părţile Bîrladului a avut loc la 1277, iar descălecatul lui Bogdan întemeietorul este atestat cu anul 1359, adică cu 82 de ani mai tîrziu, cînd în cetatea Baia a lui Dragoş domnea un nepot de al său – Balc.

O altă teză nu mai puţin năstruşnică ar fi ideea de a presupune că Dragoş la acea vînătoare urmărea nu un zimbru „în carne şi oase”, ci un zimbru improvizat, mai bine zis, un cap de bour purtat de brodnici într-o lance sau poate acel „cap de bour” se contura pe steagurile de luptă ale brodnicilor.

La fel, am putea presupune că, cu scopul de a cîştiga simpatia şi bunăvoinţa localnicilor, sau poate chiar şi în urma unui tratat de bună vecinătate, Bogdan a acceptat „capul de bour” drept steag de luptă. Dar şi ca stemă de voievodat.

Or, este ştiut că în lupta pentru neatîrnare Bogdan a fost ajutat de populaţia autohtonă, reprezentată de aceiaşi „infideles”, adică valahii-transfugi din Ardeal şi brodnicii locali, care ardeau de dorinţa de a fi independenţi de coroana maghiară. La fel poate fi lămurit şi faptul că numai trei decenii au fost necesare Muşatinilor pentru a extinde (fără lupte) Ţara Moldovei „de la munţi şi pînă la mare”.

Nesoluţionat rămîne numele atestat de Gardâzî – „M. rdât”, atribuit „neamului creştin” ce locuia în ţinuturi şi pe care mai sus l-am atribuit brodnicilor.

Pentru rezolvarea acestei enigme, vom apela la E. Petrovici, distins specialist în studierea limbilor slave, care a activat în prima jumătate a sec. XX la Universitatea din Cluj-Sibiu, care afirma că la slavii balcanici, aromâni, meglenoromâni şi istroromâni nu există (cu mici excepţii) palatalizarea dentalelor.

NOTĂ: 1. Dentale sunt consoanele la rostirea cărora vîrful limbii se sprijină pe dinţi (ex. D; L; M; T etc.).

2. Palatalizarea este fenomenul (mecanismul) fonetic cînd sunetele (vocalele) „E” şi „I” palatalizează (înnobilează, „înmoaie”) consoanele precedente (Di; Le; Mi; Ti).

Persanul Gardâzî, care în drum spre „madjgharî”, întîlnind un popor din împrejurimile Bîrladului, ar fi întrebat: „Cine sunteţi?” Răspunsul a fost destul de laconic „M. rdât”.

Dacă am aplica fenomenul palatalizării, descris mai sus, dar şi cel al epentezei, adică fenomenul intercalării unui sunet nou în mijlocul unui cuvînt, cu scopul uşurării pronunţiei acestuia, am avea următoarea metarmofoză a enigmei „M. rdât”:

1. prima componentă „M” cu „punct” ar trebui citită (subînţeleasă) drept „Mi” sau „Mî”, ceea ce în limba veche slavă sau poate chiar şi protoslavă însemna „noi” (persoana întîi, plural);

2. Cît priveşte cea de a doua componentă „rdât”, apoi în faţa (înaintea) sunetului tare (aspru) „r” ar fi fost rostit şi sunetul „mut” „b”, adică bîrlădenii ar fi rostit „brdât”, Gardâzî, însă, a fixat-„rdât”;

3. Dacă am supune palatalizării dentalele „d” şi „t”, atunci slavii din cnezatele ruse ar fi rostit „brditi”, iar pentru o mai uşoară pronunţare s-ar fi introdus între şirul de consoane „brd” sunetul „o”, după primele două „br”.

În întregime „M. rdât”, atestat de Gardâzî, pentru alte popoare vecine cu aceştia s-ar fi rostit „Mî broditi”, adică „Noi suntem broditi”, sau brodeni.

Denumirea de „broditi” ar fi nu de la verbul „broditi”, adică a rătăci, sau a umbla fără rost. În acele vremuri „umblatul fără rost” era un non-sens. Presupun că „broditi” – provenea de la cuvîntul slavon „brod”, ceea ce însemna „vas” sau „luntre”. Deci, „broditi” avea sensul de a lucra cu „brod”-a sau „brod”-ul, adică de „a luntri”, „a vîsli”, cu sens de a rătăci prin stufăriş şi păpuriş cu scopul de a prinde peşte. Cu alte cuvinte, putem spune că brodenii, sau brodnicii, erau un neam creştin şi sedentar, care se ocupa cu pescăritul.

Descifrarea celuilalt nume enigmatic, „Mirvăt”, ar putea fi următoarea: pentru început cuvîntul „Mirvăt” trebuie divizat în două cuvinte „Mi” şi „rvăt”. Ambele cuvinte sunt de origine slavonă sau, poate, chiar protoslavă.

Prima componentă, „Mi” sau „Mî”, are înţelesul de „NOI” – pronume propriu, persoana întîi, plural. Al doilea cuvînt, „rvăt”, este pluralul cuvîntului slavon „ХРЪÂАТИНЪ”, care la plural sună „ХРЪÂАТЕ”. Vorba este despre „croat” sau „arvat”, care în acel îndepărtat an – 982 – ar fi fost rostit „XРÂЭТ”, sunetul „h”, bineînţeles, ar fi fost „surd”, aproape nedesluşit, ceea ce a şi fixat geograful afgan „rvăt” şi, unindu-l cu „Mî”, a şi scris în geografia sa „Mirvăt”, ceea ce însemna: la întrebarea „Cine sunteţi?”, răspunsul a fost „Noi suntem arvaţi” sau „Noi suntem croaţi”.

Istoriografia, mai cu seamă cea rusă, atestă în secolele IX-XI după Cristos că teritoriul dintre Carpaţii Orientali şi Nistru era locuit de „croaţii albi”, adică croaţii liberi.

Un secol mai tîrziu aceşti croaţi liberi, paşnici şi creştini, vor fi atestaţi de Gardâzî ca „brodnici” (rdât).

Intuitiv, aş presupune că urmele acelor brodnici ar trebui căutate în cultura huţulilor, care sunt un fel de slavoni, dar nu sunt nici ruteni, nici ruşi, nici slovaci etc.

Din cele expuse, am putea trage unica şi veridica concluzie, că geografii afgan şi persan, precum şi cronica rusă şi cea a lui Thomas Tuscus atestau în teritoriul dintre Carpaţi, Nistru şi Marea Neagră unul şi acelaşi popor – brodnicii sau brodenii.

 

Concluzii finale

1. Moldova de pînă la descălecatul lui Bogdan nu era un teritoriu pustiu, ci era populată de un popor ce se extindea de la Carpaţii Orientali pînă la Nistru (ţara pecenejilor) şi Marea Neagră.

2. Acest popor era de origine creştină, a cărui ocupaţia principală era pescuitul. După originea sa etnică, poporul dat avea două componente: „brodnicii vechi” de origine protoslavă (slavi balcanici) sau poate chiar şi daco-moesică; şi „infideles” (necredincioşi) de origine neolatină, care erau valahii (români) ce fugeau din părţile Ardealului, nefiind de acord cu supremaţia maghiară, dar şi cu influenţa crescîndă a bisericii catolice.

3. Acest popor avea o oarecare orînduire statală, în fruntea sa se afla un voievod. Centrul său administrativ, dar şi economic, era Bârladul, aşezat pe rîul cu acelaşi nume, în împrejurimile căruia sunt o mulţime de rîuri şi rîuleţe, care pe vremuri erau pline cu peşte, în apele cărora localnicii „brodeau” (pluteau) cu „brodele” (luntrele), adică pescuiau.

4. Unii viteji din acest teritoriu au încercat în primăvara lui 1277 să dea ajutor militar regelui ceh Otokar al II-lea, care se războia cu regele Ungariei, dar nu au reuşit, deoarece, la porunca aceluiaşi rege ungar, valahii din Ardeal s-au prins în luptă cu „brutenos et infedeles”, adică cu brodnicii şi valahii-transfugi. Această încăierare ar putea sta la baza vînătorii legendare a lui Dragoş-Vodă, care a avut loc cam în acelaşi timp şi în aceleaşi împrejurări şi locuri.

5. Băştinaşii acestor locuri au salutat cu o anumită satisfacţie descălecatul lui Bogdan, acordîndu-i ajutorul necesar în lupta sa cu oştile ungureşti, dar şi la întregirea statului – Ţara Moldovei -, al cărui voievod, Roman, la 1394 (doar după 35 de ani de la descălecat) se va intitula „Voievod moldovean şi moştenitor a toată Ţara Românească de la munţi pînă la ţărmul mării”.

Aş vrea să atrag atenţia asupra elementului „Ţara Românească” din titulatura acestui Roman, care nu confunda Ţara Moldovei cu Ţara Românească (Valahia), ci, dimpotrivă, accentua că Ţara Moldovei tot ţară românească este.

Legenda lui Dragoş Vodă. Sursa ilustraţie: Istorii regăsite.

Ion Perciun