File din trecutul satului Poiana

  • 19 Noiembrie 2017, 18:17
  • Vizualizări: 1084
File din trecutul satului Poiana

Satul Poiana din raionul Șoldănești, amplasat pe terasa superioară a râului Nistru, cu siguranță poate concura cu cele mai frumoase și pitorești localități din spațiul românesc.

Săpăturile arheologice pe aceste locuri au scos la iveală artefacte, oseminte din paleolitic și enelolitic (anii 4000 – 3000 î. Hr.). Prin anii 400 – 200 î. Hr. aici au existat 4 localităţi care au fost distruse de triburile germanice ale bastarnilor. Între anii 700 și 1000 d. Hr. sunt atestate șase sătucuri și altele patru între 900 și 1200. Cinci locuințe, inclusiv patru bordeie, sunt atribuite anilor 1400 – 1600.

Din diverse surse, cum ar fi Hâncu I., "Vetre strămoșești din Republica Moldova", "Localitățile din Republica Moldova", vol. X, "Mănăstiri și schituri din Republica Moldova" ş.a. câteva pagini relevante care ilustrează trecerea prin se-cole a acestei localităţi.Unele voci înclină spre faptul că localitatea ar fi existat către anul 1471, pomenită într-un document emis de Cancelaria lui Ștefan cel Mare. Analiza critică a acestui act, în speță a limbajului, a demonstrat că el a fost scris câteva secole mai târziu. 

O dată recunoscută referitoare la prima atestare documentară a satului este 11 martie 1740, atunci când 'protopopul de Orhei, de bună voie, dă pârcălabului Manolia, în driaptă ocină și moșiia, partea me în poian, ce să cheamă Poiana Savucicăi, ca-s fiia moșiia dumisali și cuconilor dumisali'. Altfel spus, cel mai probabil, la vremea când protopopul din Orhei dăruiește moșia sa, Poiana, pârcălabului Manolia, satul a existat și anterior, doar că despre existența lui cu certitudine putem vorbi începând cu data de 11 martie 1740.

Ulterior, la 28 septembrie 1765, satul Poiana este pomenit ca hotar al satului Alcedar. În anul 1774, administrația militară rusă atestă în localitate 44 de gospodării și alte 9 case care erau pustii, deoarece familiile s-au ascuns în păduri de invazia de peste Nistru (a rușilor).

La 22 iunie 1779, Constantin Moruzi, domnul Moldovei (1777 – 1782), întărește cămărașului Iordache Panaite două părți din satul Poiana, ținutul Sorocii, pe care le-a cumpărat de la vistiernicul Ștefan Hermeziu. I.Panaite urma să-și ia venit a zecea parte (din pâine, din câmpu cu fânaț, din livezi cu pomi, din bălți cu pește, din grădini cu legume), să aibă a lucra zilele obicinuite pe anu de boerescu. Din document reiese că localitatea dispunea de pășuni, lanuri de grâu, livezi, lacuri, grădini de legume. Locuitorii erau obligați ca din toate produsele să dea a zecea parte (desetină) și să lucreze un anumit număr de zile pe an (boieresc).

În anul 1796, cu ocazia stabilirii hotarelor moșiei Rașcovului, la răsărit, hotarele ajungeau până la moșia satului Poiana. Astfel, hotarul dintre cele două moșii începea pe dealul deasupra Troianului, lângă un păr, continua deasupra Răcii, ajungând până în valea Mociana, de acolo până la Nistru. Cu toate că au trecut mai bine de două secole, aceste toponime se mai folosesc de către poieneni.

Către anul 1817 satul Poiana aparținea paharnicului Petrachi Catargiu, care poseda aici 250 de fălci de pământ arabil, 450 de fălci de fânațuri și toloacă, 800 de fălci de pădure, 50 de fălci de livadă. Lui i se supuneau 62 de familii de țărani și 5 burlaci. Acestuia, în 1821, autoritățile țariste i-au recunoscut titlul de nobil (dvorean).

În 1888 în sat, de către Aleksandr Budde, a fost pusă în funcțiune o moară cu aburi.

În toamna anului 1894 la Poiana s-a deschis o școală elementară de zemstvă. Profesor de religie era Feodor Petrovici, învățătoare – Natalia Chechica. La 1 octombrie 1899 învățător a devenit Vasile Tobultoc. Școala a fost deschisă cu susținerea financiară a filantropului C. F. Cazimir.

Scriitorul Zamfir Arbore susține că la începutul sec. XX (1904), satul de răzeși avea 98 de case cu o populație de 1090 de suflete.

La 21 decembrie 1912 conțopistul administrației locale Isac Gorban a fost decorat cu medalia „Za userdie” („Pentru sârguință”).

Începând cu 1918 Basarabia devine parte a României. În urma reformei agrare au fost împroprietăriți 142 de țărani cu 266 ha de pământ. La începutul perioadei interbelice (1918 – 1939), mai exact în 1923, în sat erau 185 de clădiri, 1489 de locuitori (740 de bărbați și 749 de femei), o gospodărie boierească etc. În anul 1933 școala era frecventată de 135 de elevi din cei 224 de copii din sat cu vârsta între 5 și 16 ani.

Tradiția locală păstrează amintirea unui schit mănăstiresc. Existența schitului de călugări este atestată documentar în anul 1773, când ieromonahul (călugăr cu funcție de preot) Hudiel, fiind și duhov-nic al schitului de maici de la Curătura, tundea în călugărie niște ascultătoare de acolo. Hudiel a stărețit schitul din Poiana circa trei decenii. Ulterior, stareți ai schitului sunt atestați Antonie (1803), Lazăr (1808), Serafim (1808), Antonie (decedat la 15 august 1813).

La moartea lui Antonie, schitul dispunea de o sumă de 8 cervoneți și tot atâtea datorii. Dintre monahii aflați în schit nici unul nu putea deveni cap, de aceea, blagocinul schiturilor din ținutul Sorocii, egumenul mănăstirii Cosăuți, Onisifor, propune la 28 august 1813 ca monahii schitului să fie transferați pe la alte schituri, iar averea: obiectele bisericești, acareturile, animalele, semănăturile de pâine, 40 de stupuri de albine – să fie vândute. Până la decizia finală, capul schitului a fost numit Amfilohie, monah de aici.

La 3 martie 1816 dicasteria a hotărât lichidarea schitului, obiectele bisericești să fie repartizate pe la alte schituri ori lăsate bisericii locale, animalele, albinele – vândute. Monahii au fost dispuși să se mute la mănăstirea Cosăuți. Trei ob-iecte de argint urmau a fi duse la mănăstirea din Cosăuți, ca și unele cărți. Vânzarea viilor și livezii a devenit imposibilă deoarece Petrache Catargiu pretindea drepturi asupra acestora, dat fiind faptul că ele au fost plantate pe pământurile oferite de el.

Biserica actuală cu hramul "Adormirea Maicii Domnului" a fost construită în 1895, paroh din 1918 a fost Evfimie Leu, iar diacon-cântăreț Zinovie Tomșa.


Petru Golban, profesor de istorie