Doamna Maria GUJA, o învățătoare din rude învățători

  • 5 Octombrie 2017, 08:05
  • Vizualizări: 752
Doamna Maria GUJA, o învățătoare din rude învățători

Parcă a fost mai ieri, deși au trecut deja peste 68 de ani. În vara lui 1949, din Coșernița, fostul raion Vârtijeni (nu Vertiujeni, dacă acest nume provine de la vârtej) regimul comunist a deportat 32 de suflete absolut nevinovate. Printre acei nenorociți a fost și localnicul, profesor de matematică, Anatol Goldenfeld, de la școala de șapte clase. Totodată, s-au transferat la altă școală soții Tatiana și Chiril Andon (părinții lor - locuitori ai satelor Ciornița și, respectiv, Chirileni - au fost, de asemenea, deportați). O parte a locurilor vacante de profesori au fost suplinite atunci de către patru tinere cu studii medii generale. Două absolviseră Școala Moldovenească nr. 1 din Soroca – Antonina Todiraș (era originară din Dubna, a predat matematica) și Nadejda Ouș (din Slobozia-Cremene, a predat fizica), iar altele două au venit de la Școala din Cotiujenii Mari, aflată atunci abia la prima promoție, localitatea fiind și baștina lor. Una se numea Raisa Bulhac (a predat geografia și limba - zisă atunci, dar de unii și acum - moldovenească), iar a doua tocmai și era distinsa Doamnă de mai apoi, Maria Guja, protagonista acestor rânduri.

În nu tocmai mulți ani, toate ele vor isprăvi, cu frecvență redusă, și studiile superioare… Nadejda Ouș a rămas în sat pentru tot restul vieții. Celelalte trei, din varii motive, au ajuns, cu timpul, să activeze în alte școli (nu dețin multă informație despre viața lor de mai apoi, dar știu că soțul prof. Antonina Todiraș, fiind denunțat că ar fi vorbit ceva antisovietic, a făcut ani grei de detenție în lagăre…). Sunt sigur că majoritatea foștilor lor elevi la Coșernița și le aminteau / și le mai amintesc pe toate de bine, rămânându-le, ca și subsemnatul, recunoscători pentru străduința depusă, întru a-i face cu mai multă carte. Despre toate dânsele s-ar putea scrie, indiscutabil, nu puține rânduri cu amintiri frumoase. O merită cu atât mai mult, cu cât primele trei deja nu mai sunt în viață (fie-le Împărăția Cerurilor!). Voi aduce, însă, în continuare un modest omagiu fostei mele profesoare de limba franceză, în ultima clasă – a VII- a (1949-′50) - la școala de la baștină, Doamna Maria Guja.

Încep cu o încercare de portretare: relativ înaltă, bine proporționată la corp, cu cosițe, cu pielea feței puțin gălbuie și, dacă nu greșesc, cu ceva pistrui (care însă n-o urâțeau deloc), cu o umbră de zâmbet parcă ascuns, el vorbind mai curând despre îngândurarea-i permanentă decât despre un caracter vesel, o voce negrăbită sau, poate, chiar bine calculată, ca și acțiunile ei – toate acestea făceau să-mi pară cumva enigmatică, în comparație cu celelalte trei tinere colege ale ei, totodată, nu numai adăugându-i șarm, dar și alimentându-mi dorința de a o fi cunoscut mai bine… Însă atunci nu a fost să se întâmple. După memorabilul bal de absolvire a școlii (responsabil pentru care a fost tatăl meu, inclusiv fiindcă absolvea școala și fratele mai mare, Gheorghe) - aproape că nu ne-am mai revăzut. Abia acum câțiva ani, am aflat că, după pensionare, dânsa locuiește în curtea părintească, la singura-i soră, pe nume Ludmila (născută la diferența de 20 de ani și dădăcită mai mult de bunica paternă care, după decesul, în 1950, a bunicului Guja, a trecut cu traiul la fiul și nora lor). Și de atunci comunicăm periodic la telefon…

Iar pentru acest omagiu i-am solicitat doamnei profesoare ceva informație... La care solicitare mi-a răspuns printr-un text foarte interesant – nu numai prin conținutul său (logic, consecvent, cuprinzător), ci și ca formă. Și cred că, doar privindu-l, un grafolog ar putea confirma, în mare, justețea celor afirmate mai sus despre personalitatea autoarei. E un text scris destul de caligrafic și fără pic de tremur al mâinii, pe fiecare linie și de la o margine la alta a celor 20 de pagini de caiet. Cu intervale egale și (NB !) fără a fi tăiată măcar o buche… Și asta, la 87 (!) de ani aproape împliniți (se va întâmpla pe 30 octombrie curent şi să trăiască sănătoasă încă mulți ani!). Iar conținutul textului (din care, cu regret, aici pot expune doar o mică parte), nu că m-aș lăuda, dar am impresia că mi-a confirmat cele ce, încă până la primirea informației în cauză, zămislisem să scriu cu privire la caracterizarea personalității acestei distinse Doamne.

Viitoarea profesoară a avut norocul să se nască și să crească într-o localitate mare, arătoasă, cu oameni harnici și foarte buni gospodari. Totodată, la Cotiujenii Mari gâlceava sau, cu atât mai mult, ura între consăteni nu erau la ele acasă. Toate astea i-au caracterizat în deplină măsură atât pe bunicii săi, cât și pe urmașii lor. Bunicii paterni; Ioan și Eudochia, i-au avut însă în număr mai mare – opt: o fiică și șapte feciori. Iar ceea ce merită o atenție deosebită e faptul că, grație voinței mamei lor, o analfabetă (!) dar care a înțeles că oamenii cu carte pot avea o viață mai bună, șase (datorită, mai ales, faptului că s-au ajutat unul pe altul!) au devenit oameni cu studii și au practicat munca intelectuală. E, fără îndoială, un caz foarte interesant din viața interbelică a satelor noastre. Iar asta mă îndreptățește să detaliez.

Seniorul familiei, Eufimie, cu studii de pe timpul țarului (la Vinița), după Unire a fost director al gimnaziului din sat și preda matematica, iar soția sa era profesoară de franceză (pe atunci, elevi ai gimnaziului puteau deveni absolvenții școlii primare, iar după terminarea studiilor de patru ani fostul gimnazist putea fi admis la școala normală). Chiar dacă acești bunici aveau doar puțin peste cinci hectare de pământ, pe Iacob, viitorul tată al profesoarei, și pe Dionisie i-au lăsat, vorba poetului, „feciori de plug”. Vasile (a trăit 104 ani!), absolvent, ca și soția sa, al școlii normale, a fost director la una din cele două școli primare din sat, iar consoarta-i – educatoare la grădiniță. A studiat și Anton, dar a avut nenorocul să moară la vârsta de doar 20 de ani. Maria, absolventă și ea la specialitatea învățători pentru grădinițe, a devenit soția consăteanului Vasile Comorovschi (cu rădăcini poloneze), el fiind director la școala din Coșernița, iar ea – educatoare. Mitrofan, cu diploma Universității din Iași, a predat matematica la Liceul Agricol din Soroca, soția fiind învățătoare. În fine, Constantin a devenit felcer și a activat la Spitalul din Soroca…

Așadar, din această enumerare vedem că minimum opt rude foarte apropiate ale dnei Maria au fost pedagogi. Totodată, din cei trei copii ai părinților ei a fost profesor și fratele Grigore.

Dar nu mai puțin remarcabil e și faptul că urmașii bunicilor ei erau profund atașați / legați sufletește de cultura românească, totalmente devotați neamului nostru. Asta, dar în măsură și mai mare teama de represaliile din partea regimului comunist, le-a făcut pe prima, pe a patra și pe ultimele trei, în total, pe cinci din cele șapte familii de urmași ai bunicilor Guja ca, în 1944, să se refugieze în România… Acesta a fost destinul dramatic al intelectualilor basarabeni din perioada interbelică: pentru a scăpa de Siberii au fost nevoiți să-și părăsească meleagul natal

EI bine, aceste rude au trecut și acolo prin multe greutăți, dar tuturor le-a reușit, totuși, să scape de readucerea în „patria” sovietică. Au avut și locuri de muncă, majoritatea conform profesiei lor. Copiii au absolvit facultăți, doar că unii deja nu mai sunt în viață. Nepoții celor plecați o duc bine, mulți însă au ajunși să trăiască deja în alte țări… Destine de basarabeni

Revin la tânăra mea profesoară din 1949

Mama ei, Elizaveta Ursache, provenea din părinți de o cumsecădenie deosebită, însă nefericirea primilor patru copii ai lor (din cinci) le-a scurtat viața: două fiice, după căsătorii nereușite, au decedat de tinere; feciorul mai mare căzuse în Primul război, iar al doilea, după mobilizarea din 1944, a fost pârât de cineva că pe „vremea românilor” ar fi făcut politică și, fiind încă nu departe de satul său, a fost condamnat de un tribunal militar la moarte și împușcat… După decesul și a soției sale, până la vârsta de 12 ani a nepoatei Maria, acest bunic, un om „liniștit, cuminte, blând”, a împărtășit mult din aceste calități ale sale celor doi copii ai Elizavetei. Asta adăuga la armonia care domina între părinții lor, făcându-le copilăria și adolescența și mai fericite. Tatăl Mariei adora muzica, dansul era foarte ordonat, multe din acestea fiind moștenite de fiica sa.

În 1937 Maria a devenit elevă, terminând, în primăvara lui 1940, primele trei clase ca premiantă. Iată impresiile ei despre acei ani de școală: „După părinți, exemplu în viață ne-au devenit învățătorii – cu vorba lor blândă, frumoasă, corectă, înțeleaptă, cu sfaturile lor utile. Plus că și textele din cărțile de citire erau atât de educative, încât unele ne mișcau până la lacrimi…”. Dar „eliberatorii” au silit-o să repete clasa a III-a pentru a fi învățat… alfabetul lor. În 1942 a absolvit școala primară și trebuia să meargă la liceu. Vremurile fiind tulburi, unchiul senior i-a sfătuit părinții să mai aștepte un an, iar ca deprinderea de a învăța să nu scadă, fata să repete clasa a IV-a. În anul școlar 1943-′44 Maria învăța în clasa întâi a Liceului de Fete „Domnița Ruxanda” din Soroca. Reușea bine, dar în martie totul s-a sfârșit… Împreună cu două colege consătene a ajuns cu greu la Florești, unde întâmplător a dat de tatăl său și s-au văzut cu bine acasă…

Deși mai în vârstă, Iacob Guja a fost și el mobilizat, dar a avut norocul să nu ajungă pe front, fiind trimis ca hamal la descărcarea celor ce veneau ca ajutoare din SUA. Deoarece la recoltare soția sa avea nevoie de ajutorul celor doi adolescenți, ei au mers la școală doar în semestrul II, Maria fiind primită în a doua clasă de-a VI-a. Era alcătuită din vreo 18 elevi, toți veniți cu întârziere și predarea disciplinelor de studiu a fost luată de la început, încât probleme nu au avut. Iar în anul următor aceste clase au fost comasate, devenind un colectiv școlar foarte bun, în care mulți aveau câte una sau două clase de liceu. În tot comportamentul acelor elevi se simțea nivelul înalt de cultură, implantată în anii precedenți atât de familiile lor, de școală, cât și de celelalte realități ale vieți cotidiene. Acea înaltă cultură românească, descrisă acum frumos de către doamna profesoară, cu simțirea adolescentei de atunci, se va mai manifesta niște ani în viața satelor noastre, dar, cu regret, într-o scădere continuă... Iar eleva Maria și colegii ei vor fi (în 1949) prima promoție a prestigioasei Școli Medii (devenită mai apoi nr. 1) din Cotiujenii Mari.

Nu mi-am putut imagina că domnișoara Maria nu se făcuse studentă din cauza lipsurilor materiale: toți știau că în satul ei oamenii trăiau mult mai bine ca în altele. Dar iată că „raiul” colhoznic îi adusese și pe mulți dintre ei la sapă de lemn… Și din acea clasă doar trei persoane au devenit studenți cu frecvență la zi, ceilalți, după niște cursuri de o lună la Soroca, s-au angajat în școli. M-a mirat însă și mai mult explicația dnei profesoare de ce șeful de atunci a Direcției Învățământ din Raionul Cotiujenii Mari, transnistreanul Viconschi, nu le-a dat locuri de muncă - fiindcă, chipurile, le-ar fi dorit un bine mai mare, și anume să meargă la studii superioare…

În realitate, el avea grijă doar de sine. Căci numirea în școli a unor tineri cu biografii ca cea a domnișoarei Guja putea prezenta – cu deosebire, în acea vară groaznică, a deportărilor - un pericol serios pentru cariera acelui șef…(Putea să nu mai ajungă, precum se va întâmpla, adjunct la Serviciul Personal al Ministerului Învățământului, unde șef era alt transnistrean, UreTEA, iar ministru – Agripina CrAciun, și ea de acolo. Fiindcă regula pe atunci era aceasta: Dacă vrei să fii ministru, treb′ să fii de peste Nistru…) Și domnișoara Guja a fost nevoită să-și caute un loc în școală prin Secția Învățământ a raionului vecin, Vârtijeni, unde, cu siguranță nu știau ceva despre mulțimea rudelor ei refugiate în România. Aici e cazul să spun pentru tinerii de azi care, mai degrabă, nu știu (iar neobrăzații care, tot silindu-ne să nu încetăm a-i iubi pe „eliberatorii” din 1812, 1940 și ′44, se prefac că au uitat prin ce calvar am avut de trecut, din cauza acestora) – să spun deci că în acei ani cumpliți, dacă se afla că ai rude refugiate în România (iar despre asta erai obligat să declari!), în sfera educațională, mai curând, nu erai angajat. Dacă însă la angajare cineva tăgăduia asta, iar mai apoi se descoperea, erau posibile urmări grave. (Și asta era ÎNCĂ O FAȚETĂ A DRAMEI BASARABENILOR DIN SFERA MUNCII INTELECTUALE.) Or, precum am arătat, situația Doamnei Guja la acest capitol era atunci ca cea a evreului dintr-un banc din anii șefiei lui Hrușciov, când un timp se putea vorbi ceva mai liber. Fiind întrebat: Aveți rude peste hotare?, el a zis că nu are. Cum adică, i-a replicat KGB-istul, dar cutare, cutare rudă de-ale d-tale în Israel? La care omul a zis: Da, însă nu ei sunt peste graniță, ci eu

Acum înțelegem mai bine prin ce se explica și zâmbetul de atunci, mai mult trist, al profesoarei mele, ca și îngândurarea ei, ba și ținuta retrasă, și timiditatea (despre care mi-a scris). Și încă ceva, în acest context. Dânsa avea ore în sălile de clasă situate chiar în fosta casă a surorii tatălui ei care, precum spuneam, activase împreună cu soțul său la Coșernița până în 1944. Era o casă arătoasă, situată pe un loc înalt, de unde se vedea departe în direcția Bălțiului, dar și pădurea s. Ciripcău, după care se afla curtea lui Constantin STERE. Și nepoata, aflându-se mereu în acea casă, aproape că părintească, probabil, mai că nu putea spune cuiva ceva despre asta

Anii de activitate la Coșernița i-au lăsat impresii de tot felul - atât despre sat și oamenii lui, cât și despre colectivul pedagogic. Ele prezintă interes, doar că spațiul nu permite să fie expuse aici. Din acea experiență și-a dat seama o dată în plus că „trebuie mai mult să muncești, mai puțin să vorbești și să nu obijduiești pe nimeni…”, principiu de care s-a condus mereu și mai apoi...

Dna Guja se făcuse profesoară de franceză în baza cunoștințelor la această disciplină, obținute în școală (și nu fără influența acestei experiențe, subsemnatul va proceda așijderea, înainte de a fi devenit student la specialitatea istorie). Dar către anul 1956 dânsa absolvise, la Institutul Învățătoresc din Soroca, specialitatea limba li literatura moldovenească (mai apoi va face asta și la Pedagogicul Bălțean). Însă, deoarece numărul elevilor scăzuse (căci învățau copiii anilor de foamete, mai puțini la număr), se micșorase și numărul de ore. Concediindu-se, a revenit la părinți (ei vor mai trăi: mama - până în 1970, iar tatăl ei – până în ′71). La baștină a devenit corector la ziarul raional „Moldova socialistă”. Însă, după comasarea din 1957 a raioanelor, iarăși s-a pomenit fără de serviciu…

La sfârșitul acelui an, după mai multe căutări, a fost angajată la proaspăt înființata Școală internat din s. Văscăuți, fostul raion Vârtijeni. La început, școala fiind doar cu clase primare, a fost mai mult educatoare. Mai apoi a activat – până la pensionarea sa, în 1987 - și ca profesoară de limba și literatura maternă. Au fost trei decenii de muncă încordată, de care doamna profesoară își amintește doar de bine. S-a dedat totalmente acelei munci, ea constituind atunci, dacă am înțeles corect, mai că întreg conținutul vieții sale… Fiind o persoană foarte disciplinată și punctuală, iubitoare de curățenie și ordine, îngăduitoare și binevoitoare, Doamna educatoare și profesoară și-a văzut misiunea în a împărtăși cât mai mult din bunătatea-i sufletească și cunoștințele sale acelor generații de adolescenți, mulți dintre care erau lipsiți de căldura sufletească a părinților lor, ca să nu mai vorbim de ceva mai multă fericire, pe care și-o așteaptă de la cei dragi orice copil, orice adolescent… A fost, cred, pentru mulți dintre acei copii și adolescenți nu mai puțin decât o mamă. Iar pentru unii – chiar mai mult. Uneori, mi-a scris, când revenea la gazda sa, de la radioul de pe stâlpul din centrul satului se auzea intonarea de la miezul nopții a imnului… Și asta când pentru a doua zi deseori mai avea de controlat niște caiete sau de alcătuit planul lecției pe care urma să o predea…

Școala internat (o bijuterie de localuri, unde, din vara lui 2014, acea instituție educațională care deținea mereu locuri de frunte printre cele similare, a încetat să mai existe, și care – clădiri - nu știu dacă și la ce mai sunt folosite) era situată în fosta curte boierească din preajma pădurii, un loc aproape că balnear. Nu departe se afla gazda în care doamna profesoară a stat toți acei ani, la niște gospodari cu care se înțelegea de minune… În colectiv activau oameni de treabă, disciplinați, foarte responsabili și prietenoși (altfel nici nu era posibil, căci școala avea un regim, zice profesoara, „mai ca în armată”. Un timp a condus-o transnistreanul Ananie PASCAL, fostul meu director la Școala Medie Moldovenească nr. 1 din Soroca, un om de o bunătate deosebită.).

Pentru activitatea sa Doamna Maria Guja a fost distinsă cu medalia „Pentru merite în muncă”, dar și cu mai multe diplome și cu insignele de eminent al învățământului din Moldova, ca și din toată URSS.

În timpul vacanțelor se întâmpla deseori să și călătorească pe undeva, cu cineva dintre prietenele sale (dorința de a cunoaște, inclusiv cât mai multe locuri, fiind o mare predilecție a ei). Iar la revenire aducea multe cărți, pe unele neavând timp pentru a le fi citit atunci, lăsându-le să le citească, precum credea – pe toate, și nu numai din propria-i bibliotecă! – mai încolo, cu deosebire, după pensionare. Dar acum și-a dat seama că asta e imposibil… Însă continuă să citească mult, iar uneori și mai pleacă la rudele de peste Prut.

Mă bucură foarte mult luciditatea și optimismul Domniei Maria Guja, ca și faptul că nu se plânge de nimic. E o Doamnă înțeleaptă și sunt fericit că am avut-o cândva ca profesoară, dar și că ne mai ținem minte și mai comunicăm. Doresc ca asta să continue cât mai mult

Mă bucur și pentru baștina Domniei Sale că O are…

Și mai am o dorință – ca nimeni să nu uite de foștii săi dascăli, la toate etapele vieții

Sănătate bună și cât mai mult alt bine, distinsă și onorabilă Doamnă, Maria Guja!

Fostul Dvs. elev la Coșernița, Nicolae COJOCARU, dr. în filosofie (n. 1935)

                                                                Germania                    25 septembrie 2017