Despre ostaşii în adidaşi şi Janele d`Arc din Transnistria

  • 21 Iulie 2017, 18:48
  • Vizualizări: 250
Despre ostaşii în adidaşi şi Janele d`Arc din Transnistria

Azi se împlinesc 25 ani de la semnarea „Acordului Elţin – Snegur”. Atunci, în 1992, a doua zi după eveniment, am fost convocat la Ministerul Apărării şi numit şef al zece posturi de pacificatori ale Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse. Pacificatorii ruşi erau aceiaşi separatişti, adunaţi de pe poziţii. Textul de mai jos l-am scris după un an, dar cred că nu şi-a pierdut nici până acum actualitatea. Unele din puţinele reievalări le dau în postscriptum.

În povestirea "Până la al treilea cântat al cocoșilor" de Vasili Şukşin este un episod pe cât de hilar, pe atât de sugestiv. Încornorații, care au huzurit, au mâncat și au băut pe săturate în paradis, ies la poarta raiului, unde se aflau sfinții și preoții. Pe aceștia, cu ceva timp în urmă, dracii i-au izgonit din rai. Obosiți de atâta dezmăț și orgii, ei le propun foștilor sălășluitori ai raiului să revopsească „picturile” găsite aici, incrustând pe ele mutrele lor, adică ale dracilor. "Ce fel de picturi?, exclamă revoltat un preot,  doar acestea sunt icoanele cu chipurile sfinților?!" "Și ce dacă?, îi răspunse un deținător de codiță bârligată. Ieri i-ați pictat pe unii și v-ați închinat în fața lor, iar azi e timpul să ne faceți și nouă pocloane!"

Metafora șukșiniană se pretează întocmai stării de lucruri de azi din Republica Moldova, atunci când vine vorba de elucidarea luptei poporului nostru din lunile martie-iulie 1992, altfel spus, a războiului de la Nistru pentru independența și integritatea tânărului stat, desprins din tentaculele imperiului sovie-tic. Născocitura e prezentată ca realitate, iar trădarea - ca o faptă nobilă. Acestea, din păcate, sunt realitățile sumbre din mass-media ruse. Oița, grație unor mâini dibace ale „gazetarilor” imperiali, de fapt, niște măscărici, e prezentată în fața lumii ca un animal de pradă, iar lupul - ca un mieluț nevinovat.

În luna iulie a anului 1992 la Tighina au apărut posturi mixte ale militarilor moldoveni și ai Armatei a 14-a. Ele au fost formate cu scopul stăvilirii traficului de arme, muniții, a combatanților, grupărilor paramilitare, precum și asigurării liniștii până la introducerea forțelor de menținere a păcii în zona de securitate. La unul dintre aceste posturi, situate între tranșeele gardiștilor transnistreni și cele ale combatanților moldoveni, supus permanent tirurilor, m-am aflat și eu. Consider că, într-un fel, am avut noroc, oricât de ciudată pare a fi această afirmație. A fost o șansă unică de a mă întâlni cu oameni care au avut de suferit în acest război, precum și cu cei care au transformat arma în mijloc de reglare a conturilor și apărare a intereselor meschine. Până la sfârșitul zilelor îmi voi aminti de acei, pentru care prezența și participarea la război a fost o virtute morală, dar și de acei, pentru care aflarea pe câmpul de luptă de la Bender a fost o banală neghiobie.

Informațiile false ale unor pretinși martori ai evenimentelor din Tighina sunt publicate fără nici un fel de scrupule în ziarele centrale rusești. Cântă în unison „corala” formată din ziarele șovine ruse „Deni” și „Russkii Vestnik”, publicația comunistă „Pravda”, publicațiile pretins democratice „Izvestia” și „Komsomolskaia Pravda”, precum și „Krasnaia Zvezda”, organul de presă al complexului militar-industrial rus. Aceste ziare publică fără nici un discernământ scârnăvii care lezează demnitatea și onoarea poporului băștinaș al Republicii Moldova.

Dar face oare să ne mai mirăm, când e știut lucru că în fața acestor ridicoli „soliști” stă o „partitură” zămislită în birourile din Kremlin de către oficialii ruşi, „partitură” care poartă numele de „Transnistria”. „Komsomolskaia Pravda” descrie Benderul ca pe o „veche cetate turcească, în care veți găsi o garnizoană rusă în calea spre Tiraspol - capitala autoproclamatei Republici Moldovenești Nistrene”. Adevărul despre Tighina (Bender), vechi oraș medieval moldovenesc, este trecut cu vederea în mod intenționat. Să înțelegem că gazetarii hăbăuci de la publicația rusă destinată tineretului au recroit cu de la sine putere hotarele țărilor europene, revendicând actele summitului de la Helsinki? Cu mai mult temei am putea vorbi despre Kaliningrad – Kцnigsberg ca despre o veche cetate prusacă la Marea Baltică, un bastion al statului est-german, situat între țările suverane Lituania și Polonia, la edificarea căruia rușii nu au avut barem o cât de neînsemnată contribuție. Doamne, ce farsă amară și urâcioasă a istoriei ni se joacă prin jonglarea obsesivă cu aceste pretinse „cetate turcească”, „garnizoană rusă”, „republică moldovenească nistreană”! Ca și în timpurile de tristă pomină, românii din Republica Moldova și pământul lor dumnezeiesc sunt victimele unui imperiu mușchiulos care continuă să-și promoveze aici interesele geopolitice.

Războiul moldo-rus a accentuat instinctele primare ale unor inși pentru care masacrul de la Tighina, la fel ca oricare altul, a devenit un mij-loc comod de a-și soluționa interesele meschine. Într-o după-amiază i-am surprins pe doi gardiști ruși discutând aprins. Alexei, unul dintre ei, era îmbrăcat într-un „camuflaj” verde, iar în loc de cizme ostășești, purta adidași. Din timpurile aflării mele în Afganistan știam că, spre deosebire de cizme, în această încălțăminte este mai comod să te miști, nu produce zgomot, este elastică și diminuează impactul loviturii. Altfel spus, chirurgii mai lasă câte ceva din picior, dacă, din nefericire, ai călcat pe o mină antipersonal. Gardistul povestea cu vădită plăcere cum se poate provoca o omucidere cu un ziar obișnuit. Când i-am replicat că nu e o mare ispravă, ambii gardiști s-au arătat surprinși. Dar Alexei și-a continuat cu tupeu perorația, dându-se cu părerea că pentru acest lucru, adică pentru a ucide un om, s-ar potrivi chiar și Gazeta tiraspoleană „Pridnestrovskaia Pravda”. Nu este nimic surprinzător: nu doar la Tiraspol se citește „Combatantul fortunei”. Apoi gardistul, de fapt, un mercenar rus mitocan, a schimbat brusc tema discuției, mărturisind cu vădită insatisfacție că în Republica Moldova în viitorul apropiat nu mai are pe cine să prindă, pentru că acțiuni de luptă nu se prevăd. „Va trebui să merg în statele baltice, deoarece acolo e necesar să-i punem la respect pe estonienii îngâmfați și pe letonii aroganți”, a conchis tipul. Evident, pentru bani! Pentru foarte mulți bani!

Acest lefegiu rus știa bine ce spune: Moscova a devenit, între timp, un arbitru pentru Țările Baltice, dar și pentru Republica Moldova. Elțin cerea de la experții ONU să studieze situația minorităților naționale, de fapt, a populației rusofone din statele baltice. Iar la scurt timp după aceasta vom afla că în Estonia majoritatea rusofonă din trei orașe a programat un refe-rendum privitor la așa-zisul statut special pentru aceste localități. Se „cocea” și acolo un fel de „transnistrie”, una estonă. Peste ani, răvășind aceste amintiri și încercând să le aștern pe hârtie, îmi vine involuntar întrebarea: pe unde vei fi fiind, Alioşa, hazardatul meu interlocutor din Tighina? N-aș vrea să cred că actualmente te afli în Tadjikistan, „apărând” cu arma-n mâini inviolabilele „frontiere” sudice CSI-iste. Sau, poate, ți-ai găsit „de treabă” în Caucazul de Nord, sau muștruluiești interfrontiștii din Estonia în spiritul „nemuritoarei” discipline de a învinge cu orice preț, acea „știință a biruinței”, probată decenii la rând pe câmpurile de luptă cu gheri-lele din Polonia? Dar, poate, Alexei, te-ai liniștit și ai înțeles că nimic nu poate fi mai plăcut decât baștina și nu ținuturile străine, că nu este pe lumea asta nimic mai de preț decât familia și copiii? Aș vrea să cred că te-ai schimbat, însă rațiunea-mi șoptește: Nu-ți face iluzii! În spațiul fostului imperiu, cu republici „libere”, adunate pentru „totdeauna” de Rusia măreață, există încă destui (și nimeni nu știe cât timp vor mai exista) cavaleri ai demonului morții, ghidați, vorba generalului rus Nikolai Stolearov, de „ideea patriotică sănătoasă”.

Înainte de a trece cu serviciul în Republica Moldova, am avut un dosar care ținea de apărarea onoarei și demnității unui coleg. Ofițerul, fiind impus de circumstanțe, a rănit mortal într-o acțiune de autoapărare pe un oarecare Becauri. Mult timp urmele tipului, de fapt, ale unui mercenar, se pierduseră în Tbilisi unde, participând la răsturnarea președintelui georgian Gamsahurdia, intrase în posesia unui mare capital financiar.

 

Din aceeași cohortă de acaparatori de capital și de averi fac parte și cazacii de pe Don, din Siberia și din regiunea Kuban. Mercenarii poposiți la Nistru în 1992 s-au condus nu doar de ideea edificării unei Rusii mărețe și de dobândirea de teritorii în Crimeea, Transnistria și Abhazia, ci și de dorința de a se căpătui cu bani, cu mulți bani. Așa-zisul lor patriotism nu i-a împiedicat pe purtătorii de dungi multicolore pe pantalonii largi cu bice la glezna cizmei să uinţească vinuri bune din Crimeea sau Moldova, ca apoi să târâie în tufișuri ucrainence sau moldovence tinere și să le violeze, lărgindu-și astfel palmaresul faptelor „mărețe” de protecție a minorităților rusofone.

Apropo, despre tinere. În timpul deplasărilor mele prin Tighina, de la un post la altul, am dat de două tinere înarmate cu pistoale-automat, care umblau de colo colo. Deseori mă întrebam cum au nimerit aceste femei în iureșul evenimentelor, pentru că și după acordul de încetare a focului continua să se împuște, iar angajații cimitirelor au avut de lucru până la început de toamnă. Gardiștii erau destul de toleranți cu aceste femei și nu le scoteau în zonele primejdioase. Apoi, cu un singur încărcător la Kalașnikov, în maiou sportiv și chiloței pentru ciclism în loc de armură grea, multă treabă nu se putea face. Mai târziu am aflat că aceste „eroine” au fost prezentate la TV "Ostankino", fotografia lor a fost postată în ziarul „Deni” al șovinului Prohanov. Exista și o explicație mult mai prozaică a prezenței acestor „amazoane” pe plaiurile moldave. Nu doar ideea de a lupta împotriva „fasciștilor moldoveni” le-a făcut să ia arma-n mâini, pentru cele două mămici singure războiul de la Nistru era posibilitatea de a câștiga un bănuț. Pentru aceasta ele rămân și până azi recunoscătoare lui Igor Smirnov și Galinei Andreeva.

Setea de bani l-a adus la gardiști și pe Iurie, un locuitor din Anenii Noi de pe malul drept al Nistrului. De la aceștia cetățeanul respectiv a nimerit în rândurile vecinilor noștri din armata a 14-a. Câteva luni s-a aflat la Cocieri și Coșnița, în componența subunităților separatiștilor. Apoi comandamentul armatei a 14-a i-a transformat peste noapte în „pacificatori” ruși pe Iurie și pe alții ca el. Straniu comportament în condițiile în care majoritatea locuitorilor sănătoși la cap din Tiraspol, Bender și Dubăsari au pre-ferat să plece departe, să se refugieze, să nu participe în jocurile mârșave ale tandemului Smirnov-Andreeva. Mult timp Iura a ascuns de camarazii de arme de unde a venit, însă într-o zi s-a scăpat cu vorba. Nimeni nu l-a condamnat, însă sentimentul de dizgrație față de el îl aveau mulți. Chiar și colegii din grupul „rusesc” de infanterie.

Este puțin probabil ca presa imperială să-l facă erou pe acest tip, un fel de Milos Obilic. De sub căciula lui Iura se ițesc urechiușele nu doar ale lăcomiei și poftei de bani, ci și ale prostiei. Putem spune cu certitudine că „eroi ai zilelor noastre”, băgați prin manuale de istorie rusă contemporană, vor fi făcuți gardistul Alexei, cele două Jane d`Arc moder-ne, cu pistoale-automat în mâini, precum și alți luptători împotriva „naționaliștilor fasciști moldoveni”. Dar întrebarea mea este: cine sunt în raport cu baștina voluntarii de la Varnița și Fârlădeni? Cine sunt pentru poporul Republicii Moldova comisarul de poliție Gusleakov şi colonelul de armată Karasev?

 

P.S.: Precum subliniam la început, fac aici câteva adăugiri la materialul pe care l-aţi citit mai sus.

1. În acele zile un camarad, vorbitor de rusă, mă convingea că vorba e de un război civil. Debusolaţi de aceştea avem şi acum, cu regret, şi băştinaşi. Nu este adevărat. Federaţia Rusă, armata ei în mod direct a fost implicată în lupte cu efectiv şi tehnică (tancuri, blin-date, un regiment de rachete anitaeriene, cca 20000 de Kalaşnikov şi altele). Iar din adâncurile Federaţiei Ruse ne-au venit„oaspeţi” - cazaci şi mercenari. Rogozin, actualul vicepremier rus, a fost şi el un mercenar ordinar, criminal de război, ca în zilele noastre să deschidă cu piciorul uşile suspuşilor la Tiraspol şi Chişinău. Ba mai mult, criminalul Strelkov cu care s-a început intervenţia în Ucraina nu ascunde că a fost un mercenar la Tighina. Dar câţi au fost de aceştea?

2. Am fost supuşi – cum e la modă să se afirme - unui război hibrid având următoarele componente distinctive: trupele iregulate separatiste, care reprezintă şi ele o parte a armatei Federaţiei Ruse; armata rusă propriu-zisă; forţele speciale ca avangardă a agresorului; sprijinul tulburărilor locale la Chişinău şi Tiraspol; războiul informațional şi dezmăţul propagandei şi minciunilor Kremlinului, prezente şi astăzi la posturile TV şi radio retransmise; pârghiile diplomatice şi economice şi altele. Lipseau doar atacurile cibernetice apărute mai târziu în Georgia (2008) şi Ucraina (2014).

3. Nu este adevărat, că în acel 21.07.1992 războiul s-a terminat. Au fost victime şi apoi, pănă în luna octombrie. Voi reveni şi la acest capitol. În memoria eroilor căzuţi la Nistru este editat un album „Omagiu şi Recunoştinţă” cu informaţia despre 299 de combatanţi care şi-au pierdut viaţa la Nistru. Şapte eroi – martiri sunt din raionul Rezina: Iacob Badan, Horodişte; Anatol Budurin, Trifeşti; Alexandru Donica, Buşăuca; Petru Gladuneac, Tarasova; Igor Negară, Piscăreşti; Ion Stăvilă, Echimăuţi; Nicolae Zaiaţ, Solonceni. Veşnică să le fie memoria!




Andrei Covrig, colonel (r)