Bunelul Creangă din Vărzăreştii Basarabiei se va odihni în pământul Canadei

  • 18 Decembrie 2017, 08:37
  • Vizualizări: 742
Bunelul Creangă din Vărzăreştii Basarabiei se va odihni în pământul Canadei

                           Bunelul Creangă din Vărzăreştii Basarabiei se va odihni în pământul Canadei, dar va trăi pururi în inimile noastre

Când am primit mesajul de la Luminița, fiica mai mică a prietenului meu Ovidiu Creangă, originar din Vărzărești, raionul Ungheni, inima mi s-a umplut de durere: "Azi noapte s-a stins din viață tata. S-a bucurat de viață așa cum a fost, restrânsă într-o mică colivie, pană în penultima zi. Era pregătit de trecerea aceasta demult și un singur lucru nu dorea: să sufere. I s-a îndeplinit dorința, a fost în spital numai o seară și a bolit numai o zi".

 

Ovidiu Creangă s-a nascut la 14 februarie, 1921 şi a decedat la 4 decembrie, 2017. 

 Pentru mine a fost tată și bunel în ultimii 10 ani, cât am fost aproape nedespărțiți, în afară de timpul aflării mele în Basarabia, care se limita la o lună, cel mult 2 luni pe an.

L-am cunoscut în toamna lui 2007 în Toronto, Canada, la şedinţa Cenaclului literar „Nicăpetre”, care pe atunci se numea „Observatorul” şi care e condus şi astăzi de redactorul revistei cu acelaşi nume, Dumitru Puiu Popescu.

Am rămas încântat de atmosfera ce domnea acolo: plină de voie bună şi prietenie, de dragoste faţă de valorile noastre naţionale. Pentru moment, uitasem că sunt oaspete. Mă vedeam acasă, în sânul familiei sau la o serată literară, între colegii mei, profesorii şcolii medii din Căzăneşti, judeţul Orhei.

Şedinţa cenaclului era închinată sărbătorii de 1 decembrie – Ziua Naţională a României. A luat cuvântul şi Ovidiu Creangă. Cu atâta dragoste a vorbit despre mândria de a fi român, încât nici nu găsesc cuvintele care să descrie farmecul cu care l-am ascultat.

După şedinţă, s-a apropiat de mine (fusesem prezentat de către dl Dumitru P. Popescu ca profesor de istorie, român basarabean şi am citit din versurile mele noi), de parcă am fi fost cunoscuţi de când lumea: „Eu sunt tot basarabean, dragul meu, din Vărzăreşti, judeţul Lăpuşna”. A rostit aceste cuvinte cu o asemenea intonaţie şi cu atâta pasiune, încât pe dată am înţeles ce a dorit să accentueze – că rădăcinile şi dragostea lui faţă de Basarabia sunt cele mai puternice din lume.

Aşa o să mi-l imaginez ori de câte ori îmi voi aminti de el: faţă deschisă, zâmbet binevoitor, privire visătoare, suflet mare, plin de speranţe şi de optimism. Aşa îl văd mereu, fie în rolul lui Moş Bodrângă cu povestirile despre copilăria şi adolescenţa petrecută pe plaiul natal din România Mică (Basarabia), fie ca epigramist. Umorul îl însoţeşte pretutindeni, chiar şi atunci când povesteşte despre adevăruri triste şi dureroase în ultima sa carte – „Cu şi fără securişti”.

A avut parte de o viaţă trăită din plin, cu toate bucuriile şi tristeţile ei. Nu oricine s-ar putea mândri cu o asemenea viaţă… A trăit în iureşul marilor schimbări, al marilor evenimente a două secole: perioada interbelică, însoţită de reformele din ţară; raptul Basarabiei, din care a fugit; vâltoarea războiului celor mai mari tirani-dictatori din lume; perioada postbelica de „construire” a comunismului mondial; revoluţia din 1989 din România şi cea din 2009 din RM. A trăit în două lumi cu totul diferite: Lumea Răului (înlănţuirii) şi Lumea Binelui (a libertăţii) pe care o descrie cu multe amănunte.

Ultima oară m-am reținut în Basarabia natală un an și jumătate. Când ne-am reîntâlnit era schimbat mult, dar acel optimism, care l-a însoțit toată viața, nu-i trăda vreo durere fizică. Cu aceleași vorbe glumețe m-a întâmpinat, prima întrebare fiind: "Ce mai face Basarabia, măi Iacob? Ce-i cu Dorin Chirtoacă? Păziți-l, măi, că e de-al nostru! Dar Dabija și Șoimaru?" Despre toți pe care îi cunoștea m-a întrebat...

Îi zic: Bunele (că aşa îl numeam cu drag), hai și-om bea un păhărel de vin roșu din via mea. El, ca-ntotdeauna, mi-a răspuns zâmbind: "Hai ș-om be, ș-om be, ș-om be, ş-om plăti când om ave... Bre, aceste cuvinte le cunosc încă din Basarabia".

O perioadă de timp am locuit împreună în "bojdeuca lui Creangă", cum iubea el s-o numească. E o casă frumoasă, în trei nivele, pe o stradă cu un frumos nume de domniță - Betty Drive și cu un parc din arțari, stejari și tei în spate de o frumusețe rară. O perioadă de neuitat: scriam, pescuiam, călătoream împreună, fiind nelipsiți de la ședințele Cenaclului "Observatorul", "Muntele măslinului" și de la sărbătorile petrecute la Câmpul Românesc din Hamilton, Canada, unde am făcut cunoștință cu multe personalități ale culturii și științei românești din întreaga lume: prof. dr. Claudiu Mătasă, prof. dr. Nicolae Dima, scriitorii Dumitru Pădeanu, Alex Cetățeanu, Dumitru Popescu, Elena Buică, Milena Munteanu, Florica Bațu-Ichim, Dumitru Ichim, Leonard Voicu ș.a.

Nu cred să fie mulți ca dânsul, care să fi parcurs o cale atât de frumoasă și fructuoasă, bucurându-se de fiecare clipă trăită. A ajuns până în vârful piramidei guvernamentale a României, la Ministerul de Externe, şef al Departamentului pentru Comerț Exterior.

Îmi amintesc, prin 2010 s-a lăudat, după cum iubea să spună, că un renumit ziarist pe nume George Roca, tocmai din Sydney, Australia îl roagă să-i acorde un interviu. Îmi zice: "Iată ce i-am răspuns la una din întrebări: - Am avut o viaţă agitată, am oscilat între „talpa societăţii” şi, aş putea spune, „culmele ei”. Am avut prilejul să fiu în apropierea somităţilor zilei, am lucrat în domenii unde fojgăiau securiştii, adică la „Comerţul Exterior”, am călatorit mult şi în locuri, aş zice, „neumblate” de picior de român. Am avut şi mai am mai multe şi variate profesiuni… Eu în glumă spun: numai popă nu am fost până acuma! La liceu nu am fost prea sârguincios, din contra am fost un chiulangiu culminând cu o trebuşoară ruşinoasă! Când eram în clasa a patra a liceului „Ion Creangă” din Balţi, am fugit de la şcoală la circul lui Ivan Zaikin, deoarece visul meu era să mă fac circar. Am rămas repetent şi atunci mama, văzând că nu o scoate la capăt cu mine cu vorba bună, a luat un băţ şi m-a bătut la „posterior” de a făcut băţul fâşii-fâşii. Plângeam şi eu… dar plângea şi mama: te bat la fund să-ţi vină mintea la cap. Din bătaia asta „mi-a venit mintea la cap”, am început să învăţ din ce în ce mai bine, culminând cu intrarea la Politehnică, pe care am terminat-o ca şef de promoţie cu calificativul „Magna Cum Laude”, povestea interlocutorul meu ziariştilor.

Așa a fost Ovidiu Creangă, care până la urmă a devenit unul dintre admiratorii Elenei Ceaușescu, soția Președintelui României.

Eu cred, că cel mai tare argument pe care l-a avut, care l-a marcat și a ajuns acolo, sus, a fost vizita la Departamentul Căilor Ferate din Chișinău împreună cu tatăl său. Când au întrat în clădire, tatăl său Vasile se închina în fața la toți funcționarii de acolo, scoțându-și pălăria... Micul Ovidiu l-a întrebat de ce se închină la toți?! Tatăl i-a răspuns că acești oameni sunt învățați, au studii mari, pe când el e un simplu cantonier. Băiatul s-a gândit puțin și a spus: eu voi fi mai mare ca ei, ca să nu mă închin în fața lor ca tine, ci ei să mi se închine!

Așa și s-a întâmplat... Cinste și onor la astfel de copii, care tind să întreacă părinții în realizări!...

Întorcându-mă odată, prin 2010, din România mea mică, vorbeam de aceicare-și ziceau moldoveni, ce nu-și recunoșteau identitatea adevărată, românească, chiar mulți din rândul colegilor, profesori, că am fost și eu profesor școlar, de istorie. Și-i spun, cu tristețe, că unii din ei, colegi, când le spuneam, că unirea RM cu România e aproape, îmi spuneau că sunt nebun... El, Bunelul, s-a uitat serios la mine și a zis: Măi, băiete, nu te supăra pe dânșii, că sunt încă rătăciți prin istoria sovietică. Nu te întrista degeaba, că și eu sunt alde tine nebun... bucură-te! Cu cât mai mulți nebuni vom fi, cu atât mai repede s-a înfăptui reîntregirea Țării și neamului.

După aceste vorbe simțeam că zbor... de bucurie. Era și un mare psiholog. Iată ce povestește scriitoarea din Pichering, Canada, Elena Buică, prietena noastră: "Īntr-o zi, când discutam despre bateriile cu care funcţionează ceasurile de mână, îmi spune: Buni, ştii tu cine a inventat aceste baterii în urmă cu 50 de ani? Tăcerea mea şi ridicatul din umeri au adus răspunsul lui. - Eu, mi-a răspuns simplu."

Da, Ovidiu Creangă, împreună cu echipa sa, pentru această descoperire a  fost apreciat de Guvern cu medalie și un Premiu mare.

Foarte mult m-a impresionat vizita academicianului Nicolae Dabija la "bojdeuca lui Bunelu Creangă". Iată ce scrie Domnia sa despre scriitorul, omul cu destin "special dat de Dumnezeu": "Discut cu “bunelul Creangă”, cum îi zice toată Canada, vărzăreşteanului nostru, despre Basarabia de ieri şi de azi. “Mi-e dor de Chişinău, oraşul tinereţii mele. Şi de Bălţi, unde mi-am făcut liceul. La Vărzăreşti trăiam la un canton, de multe ori, nopţile, câinii se certau cu lupii la gardul din sârmă ghimpată care-l înconjura”. Tatăl său, Vasile Creangă, era inginer la Direcţia Şosele şi Drumuri. Avea 42 de ani, când a fost omorât în bătaie la Chişinău, în ziua de 28 iunie 1940, de către bande bolşevice. Mama lui, Eleonora Pompilă, l-a crescut de una singură. “Eu am avut o viaţă plină, îmi mai spune Ovidiu Creangă. Am avut parte de toate: şi de zboruri înalte (am făcut inovaţii unice în România, mai şi eram persoana de încredere a Elenei Ceauşescu, pe care am ajutat-o să devină academician), dar şi prăbuşiri (pe timpul comuniştilor era să fiu împuşcat - li se năzărise că aş fi fost legionar). Nu e bine în viaţă să ai doar succese, ele te fleşcăiesc”, afirma el, ca o concluzie. Ovidiu Creangă e optimist: epigramele sale fac voie bună şi altora", scria Nicolae Dabija.

 

Consângeanul nostru se afla în emigraţie de patru decenii. Casa lui era în Canada. Dar rădăcinile i-au rămas pe undeva pe la Vărzăreşti, pe la Chişinău, pe la Bucureşti.

        Deseori îmi spunea: - Dragul meu amic, să știi, că eu sunt unul dintre cei mai norocoși oameni, născut în zodia norocului și a îndrăgostiților, la 14 februarie, într-un an cu Regele Mihai și în aceeași zi cu  mult regretatul poet Grigore Vieru.

"A avut o dragoste nemărginită pentru Basarabia sa natală şi oamenii ei, pentru care nu de puţine ori a fost gata să sară în foc și care i-au colorat viaţa şi i-au dat satisfacţia, că a putut să-i ajute, chiar şi material, din prea plinul inimii sale"- scrie Dumitru Popescu în ziarul OBSERVATORUL, al cărui director este.

Îmi amintesc de pasiunea lui pentru pescuit. Uneori povestea atât de pasionat despre peripețiile sale și ale prietenului său Moga, că ne apucau zorile, iar la pescuit îmi era adevărat profesor, m-a învățat toate secretele de dânsul știute. Îi voi fi recunoscător până la moarte pentru tot cea făcut pentru mine. M-a învățat a conduce cu mașina sa Toyota pe automagistralele Canadei și care atunci, când a simțit, că nu mai face față de a conduce din cauza vârstei înaintate, mi-a zis într-o bună zi: - Măi frate basarabene! Văd, că te-ai deprins cu mașina mea și cu drumurile ei, deaceea ți-o dăruiesc, dar să mă duci cu dânsa și pe mine pe la manifestările noastre la Câmpul Românesc, la ședințele Cenaclului "Nicăpetre" și la pescuit. Așa am făcut. Cât i-a permis vârsta a fost nelipsit de la toate manifestările culturale românești și se bucura ca un copil, când se adunau împreună frații din stânga și dreapta Prutului... Am păstrat multe video-filme cu Domnia sa în care povestește multe amintiri din viață: despre dragostea față de baștină; despre locurile copilăriei; despre liceul "Ion Creangă" din Bălți, unde a fost coleg cu Valeriu Gafencu; despre unele momente puțin cunoscute... Ne vor servi la ...un viitor film documentar despre acel, care a fost Ovidiu Creangă, bunelul tuturor românilor înstrăinați de Țară.

Va rămâne în inimile noastre pentru totdeauna.

             PS. A fost înmormântat la cimitirul Highland Memorial Gardens de pe  33 Memory Gardens Lane, North York, Toronto. L-au petrecut mulți pe ultimul drum. Dar dintre acei pe care i-a iubit cel mai mult, din păcate, puțini au fost să-și ia rămas bun de la Domnia sa. Îi am în vedere pe basarabenii lui dragi din împrejurimile orașului Toronto. 

Dumnezeu să-l ierte și să-i poarte de grijă în Împărăția Sa.

Iacob Cazacu-Istrati