Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război…

  • 9 Martie 2017, 13:26
  • Vizualizări: 267
Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război…

Ne-am înțeles cu Leonid Popescu, pictor, „Artist al Poporului”, să ne întâlnim la Sărăteni cu mama sa, Alexandra, care a  împlinit recent 90 de ani. Împreună cu soțul Anton Popescu au creat în 1947 o familie prin excelență exemplară, unită prin dragoste și respect reciproc, în care s-au născut și au crescut cinci copii. Părinții lui Leonid au cunoscut din plin vitregiile războiului, deportărilor staliniste, foametei organizate și colectivizării forțate. Dar nu au disperat, au rămas fideli credinței și tradiţiilor strămoşeşti, educându-și în smerenie și în spiritul muncii cinstite şi copiii.

Moșul Anton nu mai este de câțiva ani, iar mătușa Alexandra își duce în tihnă viața, rămânând permanent cu ochii la poartă în așteptarea copiilor și a nepoților. 

Mică la stat, dar cu privirea senină și semeață, mătuşa Alexandra ne-a întâmpinat zâmbitoare. A început să-și depene amintirile de pe când era copilă, în satul vecin Ţânţăreni, menționând că tinerețe de fapt nu a mai avut, i-au furat-o ocupația sovietică, războiul, dar și alte necazuri care s-au ținut șirag.

 

"Moşul Ștefan a ars de viu în închisoarea din Orhei" 

Afirmă că cine nu a trăit până la 1940, adică până nu au venit rușii, nu a știut ce-i viața cu adevărat. În perioada interbelică lumea a trăit bine pentru că a avut pământ repartizat de către Statul român basarabenilor în cadrul reformei agrare din 1921-1924. În opinia dumneaei, "nivelul de trai nu-l măsori doar cu numărul de perechi de botine de glanț de pe stelajul din tindă – traiul bun înseamnă să ai pământ de pe care să te hrănești și să-ți crești copiii în pace și liniște, să lași mătura în ușă atunci când pleci de acasă, fiind sigur că nimeni nu te va prăda. Dar de când au venit rușii,  toate s-au întors pe dos...", zice gânditoare interlocutoarea mea. 

Alexandra era din familia Popa de la Țânțăreni, apreciață în ”Anuarul SOCEC al României Mari” ca mare proprietară de oi și negustoare de lână și brânzeturi. Dânsa mai păstrează o fotografie cu unchii și mătușile. Spune că soțul mătușii Stepanida, Ștefan Stratulat era cel mai mare proprietar de oi din zonă, avea circa 3000 de capete (le cunoștea pe fiecare) și ține bine minte momentul când acela a fost arestat de sovietici:

”Moșul Ștefan era unul din cei mai înstăriți oameni din sat, pentru că muncea foarte mult, nu avea alte griji decât stâna lui. Encavediștii l-au ridicat bolnav din pat, l-au urcat într-o ”polutorcă”, luând cu ei patefonul şi mașina de cusut, unicele lucruri mai scumpe din casă.

Acum, când Dodon spune că trebuie să trăim bine cu Rușia pentru că fără ea ne prăpădim, eu îmi aduc aminte de moșul Ștefan, patefonul și mașina lui de cusut. El nu a mai ajuns în Siberia. S-a pornit războiul  și rușii, retrăgându-se, au dat foc la pușcăria din Orhei, aşa că moșul Ștefan a ars acolo de viu împreună cu alți nenorociți ca și el. Nu s-a ales nimic din familia lui. Feciorul Eremia era aviator militar în România. După 1948, când și în România au venit la putere comuniștii, mult timp a fost fugar de teamă să nu fie reîntors în Uniunea Sovietică, unde la sigur îl aștepta soarta lui taică-său. E înmormântat undeva la Reșița. Doamne, câtă lume au nenorocit comuniștii, iar lumea mai continuă să-i voteze!...”, spune cu regret mătușa Alexandra.

 

"Din Siberia s-a întors numai mama, tata a murit acolo"

După anul roditor 1947 lumea spera că viața va deveni mai bună. Alexandra se căsători cu Anton Popescu de la Sărăteni, un flăcău care se întorsese viu de la război. Către vara lui 1949 aveau deja un copil, pe Nicu.

”Într-o seară de iulie a alergat din Țânțăreni o rudă să-mi spună că mama şi tata au fost ridicați și că se află la Codrul-Nou, lângă movile (nota red.: trei gorgane scitice nivelate ulterior). Acolo mașinile cu 9 familii din sat au stat  toată ziua, în plină arșiță. Am făcut un clit de vărzare şi am reușit să le transmit lor. Mai țin minte că un copil de câteva luni a lui Jenea Golban plângea într-una, că nu-l putea ogoi nimeni. Pe urmă mama îmi spunea că ceea ce au tras pe drum nu dorește nici dușmanilor. Pe drum le dădeau scrumbie și pâine cleioasă. În Siberia au lucrat la pădure, la ferme, pe geruri mari. Tata a murit și a rămas acolo pe vecie. Mama s-a întors singură în 1957, tocmai din Bureat-Mongolia", povesteşte cu durere mătuşa Alexandra.

Covoarele, ca și copiii, au nevoie de dragoste

Mama maestrului Leonid Popescu este apreciată la Sărăteni ca cea mai iscusită țesătoare de covoare. În sat și prin colecții sunt peste 50 de covoare țesute de dumneaei și fieca-re din acestea este o lucrare inedită.

Măestria țesutului a moștenit-o de lă mama sa și a dezvoltat-o pe parcursul timpului. Lucrând în colhoz, își îndeplinea normele la tutun, sfecla de zahăr și alte culturi, iar serile se aşeza la stative. Într-o iarnă reușea să ţese două covoare. Unul din ele, cel cu cerb, lat de trei și lung de 5 metri a fost scos de pe războiul de țesut în anul 1950. M-am interesat dacă a lucrat după un anumit ozor sau vreun desen. Dumneaei mi-a spus că desenul s-a plăzmuit mai intâi în imaginație, apoi l-a materializat cu ajutorul războiului de țesut şi că toate covoarele îi sunt dragi, ca şi copiii. 

Leonid spune că atmosfera de creație totdeauna a dominat în casa părintească și i-a influențat mult creația:

”Am supărat-o posibil nu o dată pe mama când îmi făceam schițele cu un cărbune pe peretele casei. Dar toate fanteziile mele nu au atras asupra mea mânia mamei. Culorile covorului moldovenesc, motivele pe care le imprima mama pe scoarță mi-au influențat destinul. Și oriunde m-aș duce, mă grăbesc să mă întorc la casa părintească, ea fiind  pentru mine centrul univesului”, spune pictorul.

Frații și surorile dlui Leonid Popescu au făcut studii superioare, ajungând oameni stimaţi. Nicu a lucrat inginer-mecanic, Iustin a fost pedagog, acum ambii se ocupă de afa-ceri. Greta a absolvit două facultăți și este "lucrătoare emerită a culturii". Leonid, pictorul, este cavaler al "Ordinului de Onoare" și ”Ar-tist al Poporului”. Mezina Aglaia a decedat subit la vârsta de 27 de ani, lăsând inima mamei, a fraților și surorilor frânte de durere.

 

Secretul longevității

”Cum de am reușit să ajung la acești ani? M-am mulțumit cu ceea ce am avut, m-am străduit să-mi păstrez inima bună, dar întotdeauna am vrut să le reușesc pe toate. Am crezut în dărnicia și puterea Celui de Sus, am respectat datinile creștine, nu mi-am pierdut cumpătul când a fost greu”, spune mătuşa Alexandra.

Ascultându-i povestea,  mi-am amintit versurile Marelui Eminescu din "Scrisoarea a treia", în care atât de bine este redată însăși esența dăinuirii poporului nostru pe acest pământ: " De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris și pentru noi, / Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război…"

În imagine: Pictorul Leonid Popescu în ospeţie la mama sa, în vârstă de 90 de ani, demonstrându-ne fotografia cu unchii și mătușile dnei Alexandra, care au fost neam de mari gospodari până la venirea sovieticilor.

Ion  Cernei