Actriţa Stela Popescu a plecat la Domnul

  • 25 Noiembrie 2017, 12:10
  • Vizualizări: 937
Actriţa Stela Popescu a plecat la Domnul

Actriţa Stela Popescu a plecat la Domnul fără să-și împlinească visul de a-și revedea baștina din Basarabia

Marea actriţă Stela Popescu, originară din Slobozia-Hodorogea, Orhei a plecat la Domnul. Spera să ajungă la 120 de ani. S-a stins din viaţă cu o lună înainte de a fi împlinit 82 de ani.  Mama ei, Valentina, era originară din s. Chiperceni, tatăl – Vasile Popescu – din Chiştelniţa, judeţul Orhei. Ambii au fost învăţători. Când, în 1944, au venit sovieticii, tatăl ei a fost arestat şi băgat într-un lagăr, iar mama, împreună cu Stela, s-a refugiat în România. În interviul oferit săptămânalului CUVÂNTUL la rubrica “30 de întrebări de-acasă”, acum câţiva ani, Stela Popescu spunea că foarte mult doreşte să mai viziteze o dată baştina. N-a reuşit…

 

Stela Popescu s-a născut la 21 decembrie 1935. A absolvit în 1960 Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, fiind repartizată la Teatrul din Braşov, unde avea să susţină circa 400 de spectacole pe an. Din 1963 până în 1969 joacă la Teatrul de Revistă “Constantin Tănase” din Bucureşti, apoi se angajează la Teatrul de Comedie, continuând şi colaborarea cu Radioteleviziunea Română (din 1963). Dar în 1993 revine la Teatrul „Constantin  Tănase”, unde slujeşte cu fidelitate împreună cu soţul ei, Mihai-Puiu Maximilian, descendent dintr-o prestigioasă familie de intelectuali, ctitori ai teatrului de revistă românesc. Stela Popescu, de asemeni, s-a produs în peste 25 de filme.

 

Solicitată de CUVÂNTUL să spună ce subînţelege prin noţiunea “acasă”? actrița menţiona: “Pentru mine “acasă” înseamnă copilăria care, la un moment a fost curmată într-un mod oribil. Adică până la 5 ani am avut o copilărie foarte frumoasă. Dar fericirea şi liniştea noastră s-au spulberat în iunie 1940, când ruşii au invadat Basarabia. Peste noapte, limba română a trebuit să fie uitată şi înlocuită cu rusa. „Acasă” mai semnifică şi baştina, adică satul Slobozia-Hodorogea, unde în februarie 1944 le-am lăsat pe bunica şi cele 5 surori ale mamei. Am revăzut-o pe bunica şi toate rudele de la Slobozia-Hodorogea în 1959, când reveneam dintr-o călătorie la Moscova, tata m-a dus la ele. Mama a avut 7 surori, una din ele a mers cu noi în România. După spectacole prin ţară s-au apropiat de mine pământeni de-ai noştri de la Chiştelniţa, satul de baştină al tatei, unde şi acum trăiesc mai mulţi Popeşti, care spuneau că neamul nostru de acolo a dat lumii o mulţime de notorietăţi. Chiştelniţenii sunt un sat cu un spirit deosebit al umorului. De acolo, cred, ni se trag nu numai originea, dar şi modul nostru de a fi .

Tata se trăgea dintr-o familie răzăşească de la Chiştelniţa, el fi ind cel mai mic dintre cei patru fraţi. A fost director de şcoală la Slobozia Hodorogea, unde de fapt lucrau doar el şi mama. Ulterior ruşii l-au mutat cu lucrul director de şcoală la Teleneşti, de unde l-au arestat. L-am revăzut la 22 de ani. Ruşii au avut un sistem foarte inteligent de a ocupa Basarabia. Au luat într-o noapte tot ce era intelectual, bărbaţi în special, şi i-au dus, în vagoane, la Vladivostok. Şi au adus în loc tot ce se chema funcţionar rus. Şi din clipa aceea, în Basarabia erai obligat să vorbeşti ruseşte... Dacă aveai treabă undeva la poliţie, primărie, trebuia să înveţi ruseşte... Tata a scris 18 ani şi n-am primit nicio scrisoare de la el. Toate scrisorile erau adunate şi arse de către conducerea lagărului. A fost eliberat în 1958. La Drochia a stat alţi 19 ani, profesând ca învăţător la o şcoală. N-avea voie să părăsească Basarabia. Nici noi în România pe atunci nu aveam voie să ne ducem în vizită acolo, decât prin excursii... În 1977 l-am adus la Bucureşti, astfel după 37 de ani am reîntregit cuplul Vasile şi Valentina Popescu. Tata a trăit până la 91 de ani, cu toată aventura din Siberia. Dar mai întâi a trecut la cele veşnice mama la vârsta de 83 de ani...

A fost o fire extrem de muncitoare şi optimistă. Întrebată ce-i trebuie unui om ca să fie fericit?, Stela Popescu păspundea: Trebuie să ai norocul să faci ceea ce-ţi place. Atunci viaţa este mai uşoară, nici nu simţi efortul pe care trebuie să-l depui, nu simţi oboseala. Soţul meu câteodată se enerva, mă întreba cum de nu sunt obosită după o săptămână în care jucam şapte-opt spectacole în Bucureşti şi alte două- trei în provincie. Dar, pasiunea e cea mai mare forţă care poate călăuzi . Am călătorit cu trenuri cu gheaţă la ferestre, am jucat în săli unde spectatorii aveau cojoacele pe ei, dar eu n-am urcat pe scenă cu cojocul pe mine! Când vedeam lumea stup acolo, oameni fericiţi, cum dracu’ să nu mă bucur?! Am muncit, am îndurat, dar am ştiut întotdeauna pentru ce.

Mie nu-mi place să joc femei frumoase. Am preferat-o încă din studenţie pe Chiriţa în locul Andromahăi şi aşa am ales de-a lungul carierei mele, timp de peste 55 de ani. Îmi place viaţa mea, am avut mare noroc, în ciuda greutăţilor cu care s-au confruntat ai mei, a pierderilor, am avut şansa să câştig din ceea ce iubesc cel mai mult. Vreau să fac teatru până în ultima zi a vieţii mele! Îmi place, deci, personajul Stela Popescu!

Stela Popescu ţinea mult la Basarabia, judeţul Orhei. Acel interviu pentru CUVÂNTUL îl încheia astfel:  “Dragi pământeni de la Orhei, vă iubesc! Mi-aş dori să treceţi peste toate lucrurile grele din viaţă. Este adevărat, viaţa este foarte grea, dar nu vă ajută cu nimic dacă vă încrâncenaţi şi gândiţi negativ. Viaţa merită trăită…Vreau să fiţi mai optimişti, ziua de ieri a trecut, eu o aştept pe cea de mâine. Vă aştept să ne întâlnim oriunde este o scenă, fie la Bucureşti, fie la Chişinău sau Orhei!”

Stela Popescu a editat cartea "Găteşte moldoveneşte cu Stela Popescu". Creaţia ei a fost înalt apreciată de spectatorul din ţară şi de peste hotare, dar şi cu o mulțssime de premii. În decembrie 2015 a fost decorată de preşedintele Klaus Iohannis cu Ordinul Naţional "Steaua României" în grad de cavaler.

Tudor Iaşcenco